În căutarea Cornului

— Numai surprize pentru toți, da? Ei bine, haide. Noaptea aproape că a trecut și mai vreau și eu să dorm.

Când în celula lui pătrunse o lampă, Fain își ridică fruntea, rânjind către ceva nevăzut, dar pe care-l simțea undeva, dincolo de tavanul de piatră al fortăreței.

— Nu s-a terminat, șopti el. Lupta nu se termină niciodată.

6 Profeția întunecată

Ușa fermei se cutremura sub loviturile furioase din afară; drugul gros pus de-a curmezișul ușii sărea din urechi. Dincolo de fereastră, aproape de ușă, se mișca silueta unui troloc cu bot de animal. Erau ferestre peste tot și o mulțime de siluete întunecate afară. Nu destul de întunecate, totuși. Rand reușea încă sa le deslușească.

„Ferestrele”, își spuse el disperat. Se îndepărtă de ușă, strângând sabia cu amândouă mâinile și ținând-o în față. „Chiar dacă ușa rezistă, pot intra pe fereastră. De ce nu încearcă să intre pe fereastră?”

Se auzi un zgomot metalic asurzitor și una din urechile care țineau drugul ieși din toc, rămânând agățată de cuiele smulse de un deget din lemn. Drugul se zgâlțâi din pricina altei lovituri, iar cuiele scrâșniră din nou.

— Trebuie să-i oprim! strigă Rand.

„Doar că nu putem. Nu-i putem opri.” Se uită împrejur, încercând să găsească o cale de ieșire, dar nu era decât o ușă. Încăperea semăna cu o cutie. O singură ușă și atâtea ferestre.

— Trebuie să facem ceva. Orice!

— E prea târziu, spuse Mat. Nu înțelegi?

Zâmbetul lui părea ciudat pe chipul palid, fără sânge; plăselele unui pumnal îi ieșeau din piept, iar rubinul din vârf strălucea ca focul. Piatra era mai vie decât chipul lui.

— E prea târziu ca să mai schimbam ceva.

— Am scăpat în sfârșit de ei, zise Perrin, râzând.

Sângele îi curgea pe față ca niște șiroaie de lacrimi izvorâte din orbitele goale. Își întinse brațele înroșite, încercând să îl facă pe Rand să se uite la ce ținea în mână.

— Acum sunt liber. S-a terminat.

— Nu se termină niciodată, al’Thor, strigă Padan Fain, sărind în mijlocul încăperii. Lupta nu se termină niciodată.

Ușa se sfărâmă, făcându-se numai așchii, iar Rand se feri din calea țepușelor de lemn care zburau în toate părțile. Două femei Aes Sedai înveșmântate în roșu intrară în cameră, făcând loc stăpânului lor. O mască de culoarea sângelui uscat acoperea chipul lui Ba’alzamon, dar Rand vedea flăcările din privirea lui prin tăieturile din dreptul ochilor, auzea focurile arzând în gura lui Ba’alzamon.

— Între noi nu s-a terminat încă, al’Thor, spuse Ba’alzamon, iar el și Fain spuseră într-un singur glas: Pentru tine, lupta nu se termină niciodată.

Răsuflând anevoie, Rand se ridică în capul oaselor pe podea, căznindu-se să se trezească. I se părea că încă mai aude vocea lui Fain, la fel de clar ca și cum neguțătorul ambulant ar fi fost lângă el. „Nu se termină niciodată. Lupta nu se termină niciodată.”

Se uită în jur, cu privirea împăienjenită, ca să se convingă că încă mai era ascuns acolo unde îl lăsase Egwene, cuibărit pe o saltea în colțul camerei ei. Lumina slabă a unei lămpi singuratice se revarsă în încăpere și fu mirat să o vadă pe Nynaeve, împletind într-un balansoar de cealaltă parte a patului care nu fusese încă desfăcut. Afară era noapte.

Nynaeve, zveltă, cu ochii închiși la culoare, își purta părul într-o coadă groasă, petrecută peste umăr, care îi ajungea aproape până la brâu. Ea nu renunțase la obiceiurile de acasă. Chipul îi era liniștit și, așa cum se legăna încetișor, părea că nu este atentă la ceea ce se întâmpla în jur. Nu se auzea decât țăcănitul regulat al andrelelor. Covorașul înăbușea zgomotul balansoarului.

Fuseseră nopți, în vremea din urmă, când și-ar fi dorit și el un covor pe podeaua rece de piatră din camera lui, dar în Shienar încăperile bărbaților erau întotdeauna goale și sobre. Aici erau două tapiserii pe pereți, peisaje de munte cu cascade, și perdele brodate cu flori la ferestrele înguste ca niște săgeți. Pe masa de lângă pat erau flori, puse într-o vază rotundă, cu fundul teșit, și multe altele stăteau, cu capetele plecate, în vasele albe, smălțuite, de pe pereți. Într-un colț era o oglindă înaltă și o alta atârna deasupra poliței cu cele necesare spălatului, pe care se aflau o carafă cu dungi albastre și un bol. Se întrebă de ce Egwene avea nevoie de două oglinzi; în camera lui nu era nici una, și nu-i ducea lipsa. Nu era decât o lampă aprinsă dar mai erau alte patru în camera aceea, care era aproape la fel de mare ca aceea pe care o împărțea el cu Mat și cu Perrin. Egwene avea toată încăperea doar pentru ea.

Fără să ridice privirea, Nynaeve spuse:

— Dacă dormi după masă, nu mai dormi noaptea.

Rand se încruntă, deși ea nu putea să-l vadă. Sau cel puțin credea că nu poate. Era doar cu câțiva ani mai mare decât el, dar faptul că era Meștereasă îi sporea autoritatea cu cincizeci de ani.

— Aveam nevoie de o ascunzătoare și eram obosit, zise el, apoi se grăbi să adauge: N-am venit aici așa, pur și simplu. Egwene m-a invitat în apartamentele femeilor.

Nynaeve lăsă jos andrelele și se uită la el cu un zâmbet amuzat. Era o femeie frumoasă acasă niciodată nu și-ar fi dat seama de acest lucru; oamenii nu se uitau la Meșterese așa.

— Ajute-m-ar Lumina, Rand, pe zi ce trece semeni tot mai mult cu Shinenaranii. Invitat în apartamentele femeilor… Pufni. Mâine, poimâine o să începi să vorbești de onoare și o sa vrei ca pacea să fie cu tine și cu sabia ta.

Rand se înroși, dar speră ca ea să nu-și dea seama în lumina aceea slabă. Nynaeve se uită la sabia lui; plăselele ieșeau din bocceaua lungă care se afla lângă el pe podea. Știa că Nynaeve nu era de acord cu sabia, de altfel cu nici un fel de sabie, dar de data aceasta Meștereasa nu spuse nimic.

— Egwene mi-a zis că ai nevoie de un loc în care să te ascunzi. Nu-ți face griji. O să te ținem departe de Suprema Înscăunată și de celelalte femei Aes Sedai, dacă asta vrei.

Nynaeve îi întâlni privirea și și-o feri pe a sa, dar nu înainte ca Rand să-i surprindă neliniștea. Îndoiala. „Da, pot conduce Puterea. Un bărbat care stăpânește Puterea Supremă! Ar trebui să le ajuți pe femeile Aes Sedai să mă prindă și să mă domolească.”

Posomorât, își îndreptă vestonul de piele pe care i-l găsise Egwene și se întoarse ca să se sprijine cu spatele de perete.

— De îndată ce o să pot, o să mă ascund într-o căruță sau o să mă strecor afară din oraș. Nu va trebui să mă ascunzi multă vreme.

Nynaeve nu spuse nimic; era concentrată asupra împletiturii și scotea câte un sunet furios când sărea un ochi.

— Unde e Egwene?

Nynaeve își lăsă andrelele în poală.

— Nici nu știu de ce mă căznesc astă-seară. Nu izbutesc să număr ochiurile cum trebuie. A coborât să-l vadă pe Padan Fain. Crede că îi este de ajutor să vadă chipuri cunoscute.

— Nu i-a făcut bine să mă vadă pe mine. Ar trebui să se ferească de el. E primejdios.

— Vrea să-l ajute, spuse Nynaeve calmă. Adu-ți aminte, se pregătea să fie ajutoarea mea și dacă ești Meștereasă nu trebuie să știi doar cum o să fie vremea. Trebuie să știi să și vindeci. Egwene vrea să vindece, simte nevoia să o facă. Și dacă Padan Fain ar fi atât de primejdios, Moiraine ar fi spus ceva…

Rand scoase un hohot de râs răgușit.

— Nu ai întrebat-o. Egwene a recunoscut că așa e, iar pe tine nu te văd deloc cerând voie să faci ceva.

Sprâncenele ei ridicate îi șterseră zâmbetul de pe buze. Însă refuza să își ceara iertare. Erau departe de casă și nu vedea cum ar fi putut continua să fie Meștereasa din Emond’s Field dacă mergea în Tar Valon.