— Au început deja să mă caute? Egwene nu e sigură că o vor face, dar Lan spune că Suprema Înscăunată a venit din cauza mea și cred că prefer să-l cred pe el.
O vreme Nynaeve nu spuse nimic. Sucea pe toate fețele sculurile de lână. În cele din urma zise:
— Nu sunt sigură. A venit o servitoare cu puțin timp în urmă. Ca să pregătească patul pentru noapte, zicea. Ca și cum Egwene s-ar duce la culcare așa devreme, când diseară e ospăț în cinstea Supremei Înscăunate. I-am spus să plece; nu te-a văzut.
— În apartamentele bărbaților nu-ți face nimeni patul.
Nynaeve îi aruncă o privire rece, care, în urma cu un an, l-ar fi făcut să-și piardă șirul vorbelor. Rand scutură din cap.
— Nu ar trimite o servitoare să mă caute, Nynaeve.
— Când m-am dus mai devreme în chelar după o cană de lapte, erau prea multe femei pe coridoare. Cele care iau parte la ospăț ar fi trebuit să fie ocupate cu îmbrăcatul, iar celelalte ar fi trebuit fie să le ajute, fie să se pregătească să servească la masa sau…
Se încruntă, îngrijorată.
— Acum că Suprema Înscăunată este aici, toată lumea are o groază de treburi de făcut. Și nu erau doar aici, în apartamentele femeilor. Am văzut-o pe Domnița Amalisa însăși ieșind dintr-o cămară de lângă chelar, cu fața murdară.
— E ridicol. De ce ar fi și ea printre cei care mă caută? De ce ar pune femeile să mă caute, de fapt? Ar trebui să se servească de soldații Seniorului Agelmar, de Străjeri. Și de femeile Aes Sedai. Probabil că doar făceau ceva pentru ospăț. Arde-m-ar, habar n-am ce înseamnă un ospăț în Shienar.
— Ești atât de nerod câteodată, Rand. Nici bărbații pe care i-am văzut nu știau ce fac femeile. I-am auzit pe unii dintre ei plângându-se că trebuie să facă singuri toată treaba. Știu că nu are noimă să te caute femeile. Nici una dintre Aes Sedai nu părea preocupată de asta. Dar Amalisa sigur nu se pregătea de ospăț murdărindu-și rochia într-o cămară. Căutau ceva, ceva important. Chiar și dacă a început imediat după ce am văzut-o eu, abia dacă va avea timp să se îmbăieze și să se schimbe. Că veni vorba, dacă Egwene nu se întoarce curând, va trebui să aleagă – fie se schimbă, fie întârzie la ospăț.
Rand își dădu seama, pentru prima dată, că Nynaeve nu purta veșmintele de lână din Ținutul celor Două Râuri cu care era el obișnuit. Rochia ei era de mătase albastru-deschis, brodată cu ghiocei în jurul gâtului și pe mâneci. În mijlocul fiecărui ghiocel era o perlă micuță, iar cingătoarea era lucrată în argint și avea o cataramă de argint împodobită cu perle. Nu mai văzuse așa ceva. Nici măcar hainele de sărbătoare de acasă nu semănau cu rochia ei.
— Mergi la ospăț?
— Firește. Chiar și dacă Moiraine nu ar fi spus că trebuie, n-aș fi vrut să creadă că…
Ochii îi scăpărară o clipă și Rand știu ce vroia să spună. Nynaeve n-ar fi vrut să lase pe nimeni să creadă că îi este teamă, chiar dacă îi era. Cu siguranță nu pe Moiraine, cu precădere nu pe Lan. Spera doar că Nynaeve nu știa că îi cunoaște sentimentele față de Străjer.
După aceea, ochii îi coborâră pe mâneca rochiei, iar privirea i se îndulci.
— Domnița Amalisa mi-a dat-o, spuse ea, atât de încet, încât Rand se întrebă dacă nu cumva vorbea pentru sine.
Mângâie mătasea cu degetele, merse pe urma florilor brodate, zâmbind, dusă pe gânduri.
— Îți stă foarte bine, Nynaeve. Arați foarte bine astă-seară. Se înfioră de îndată ce spuse aceste cuvinte. Toate Meșteresele erau foarte susceptibile când venea vorba de autoritatea lor, iar Nynaeve era mai susceptibilă decât toate celelalte. Acasă, Soborul Femeilor o privea cu neîncredere pentru că era tânără și poate și pentru că era frumoasă, iar certurile ei cu Starostele și cu Sfatul Satului alimentaseră bârfele.
Nynaeve își luă brusc mâna de pe broderie și se uita mânioasă la el, cu sprâncenele coborâte. Rand se grăbi să zică ceva, ca să i-o ia înainte.
— Nu pot ține porțile mereu închise. De îndată ce le deschid, o să plec, iar femeile Aes Sedai n-or să mă găsească niciodată. Perrin spune că sunt locuri în Dealurile Negre și Pajiștea Caralain unde poți merge zile întregi fără să vezi suflet de om. Poate… poate îmi vine vreo idee, ce să fac cu…
Ridică din umeri, stânjenit. Nu era nevoie să spună asta, nu lui Nynaeve.
— Și dacă nu pot, cel puțin nu o să fac rău nimănui.
Nynaeve tăcu o clipă, apoi zise încetișor:
— Nu sunt atât de sigură, Rand. E drept că mie mi se pare că arăți ca oricare alt băiat din sat, dar Moiraine tot stăruie că ești ta’veren și nu cred că e de părere că Roata a terminat cu tine. Cel Întunecat pare…
— Shai’tan a murit, spuse el aspru și deodată camera păru că începe să se învârtă. Își duse mâinile la cap; valuri de amețeală îi străbătură tot corpul.
— Neghiobule! Neghiob idiot! Să rostești numele Celui Întunecat, să îi atragi atenția asupra ta! N-ai destule necazuri?
— A murit, murmura Rand, frecându-și capul. Înghiți în sec. Amețeala dispărea încetul cu încetul. Bine, bine. Ba’alzamon, dacă vrei. Dar a murit; l-am văzut murind, l-am văzut arzând.
— Și oare eu nu mă uitam la tine când ochiul Celui Întunecat s-a ațintit asupra ta, acum câteva clipe? Nu-mi spune că n-ai simțit nimic, că îți rup urechile; ți-am văzut fața.
— A murit, insistă Rand.
Își aminti de urmăritorul nevăzut și de vântul din vârful turnului, îl trecură fiorii.
— Se întâmplă lucruri neobișnuite aici, atât de aproape de Mană.
— Ești într-adevăr neghiob, Rand al’Thor.
Nynaeve îi arătă pumnul.
— Chiar ți-aș rupe urechile dacă ar fi vreo șansă să-ți intre în cap că…
Nu mai continuă căci clopotele începură să răsune în toată fortăreață. Rand sări în picioare.
— Au dat alarma! Caută… „Rostește numele Celui Întunecat și răul va coborî asupra ta.”
Nynaeve se ridică încet, dând din cap, neliniștită.
— Nu, nu cred. Dacă te caută pe tine, clopotele n-ar face decât să-ți dea de veste. Nu, dacă au dat într-adevăr alarma, nu este pentru tine.
— Atunci ce este?
Se repezi la cea mai apropiată fereastră și se uită afară. Luminile jucau în fortăreața învăluită în beznă ca niște licurici; lămpile și torțele se năpusteau încoace și încolo. Unele se îndreptau spre zidurile exterioare și spre turnuri, dar cele mai multe umblau prin gradina de dedesubt și prin curtea din care nu zarea decât o parte. Cu siguranță ceea ce iscase alarma se afla înăuntrul fortăreței. Clopotele încetară să mai bată și se auziră strigatele oamenilor, dar nu deslușea ce spuneau. „Dacă nu este pentru mine…”
— Egwene, zise el dintr-odată. „Dacă n-a murit, dacă răul nu a dispărut, ar trebui să vină la mine.”
Nynaeve se întoarse cu spatele la fereastra prin care privea.
— Ce?
— Egwene.
Rand străbătu încăperea cu pași mari și scoase sabia și teaca de printre boccele. „Lumină, ar trebui să îmi facă mie rău, nu ei.”
— E în temniță cu Fain. Dacă a izbutit cumva să se elibereze?
Nynaeve îl prinse din urmă la ușă și îl apucă de braț. Nu-i ajungea nici până la umăr, dar strânsoarea îi era ca de fier.
— Nu fi nătărău, Rand al’Thor. Chiar dacă asta n-are nimic de-a face cu tine, femeile caută ceva! Nu-ți dai seama că aici sunt apartamentele femeilor? Probabil că deja coridoarele sunt pline de Aes Sedai. Egwene n-o să pățească nimic. Avea de gând să-i ia pe Mat și pe Perrin cu ea. Chiar dacă intră în vreo încurcătură, or să aibă ei grijă de ea.