— Dar dacă nu dă de ei, Nynaeve? Pe Egwene nu ar împiedica-o una ca asta. Ar merge de una singură, ca și tine, știi bine asta. Lumină, i-am spus că Fain este primejdios! Arde-m-ar, i-am spus!
Se smulse din strânsoarea ei, deschise cu putere ușa și se repezi afară. „Arde-m-ar Lumina, ar trebui să îmi facă mie rău!”
O femeie țipă când îl văzu, îmbrăcat așa într-o cămașă grosolană de lucrător și veston, cu o sabie în mână. Chiar și când erau poftiți, bărbații nu intrau înarmați în apartamentele femeilor, decât dacă fortăreața era atacată. Coridorul era plin de femei, servitoare în negru și auriu, domnițe din fortăreață în mătăsuri și dantele, femei cu șaluri brodate, cu ciucuri lungi, toate vorbind tare în același timp, toate cerând să li se spună ce se petrece. Peste tot erau copii scâncind care se agățau de fuste. Se azvârli printre ei, ferindu-se cât putea să nu-i lovească, murmurând scuze către cei pe care îi îmbrâncea cu umărul, încercând să nu bage în seamă privirile lor mirate.
Una dintre femeile care purtau șal se întoarse ca să intre în cameră și Rand îi văzu partea din spate a șalului, văzu lacrima albă, strălucitoare, de pe mijlocul spatelui. Recunoscu imediat chipuri pe care le văzuse în curtea exterioară. Femei Aes Sedai care acum îl țintuiau cu privirea, îngrijorate.
— Cine ești? Ce cauți aici?
— E atacată fortăreața? Răspunde-mi, omule!
— Nu e soldat. Cine e? Ce se întâmplă?
— E Seniorul cel tânăr din ținutul de la miazăzi!
— Să-l oprească cineva!
Teama îl făcu să deschidă gura, arătându-și dinții, dar își continuă drumul și se strădui să meargă mai repede. Apoi o femeie ieși pe coridor, chiar în fața lui, și fu nevoit să se oprească. Recunoscu acel chip dintre toate celelalte; i se părea că și l-ar aduce aminte chiar de ar trăi o veșnicie. Suprema Înscăunată. Făcu ochii mari când îl văzu și îl pironi și ea cu privirea. O altă femeie Aes Sedai, femeia cea înaltă pe care o văzuse cu toiagul, veni între el și Suprema Înscăunată, strigându-i ceva ce nu putea înțelege în vacarmul de acolo.
„Știe. Ajute-m-ar Lumina, știe. Moiraine i-a spus.” Rânjind, fugi mai departe. „Lumină, ajută-mă să o văd pe Egwene în siguranță înainte să…” Le auzea strigând în urma lui, dar nu le luă în seamă.
Era destulă vânzoleală și în exteriorul fortăreței. Bărbații alergau prin curți cu săbiile scoase, fără să se uite la el. Acum deslușea și alte zgomote pe lângă dangătul clopotelor. Strigăte. Țipete. Metal hârșâind pe metal. De-abia dacă avu timp să priceapă că erau zgomote de luptă – „Luptă? În Far Dala?” – când trei troloci se iviră pe neașteptate în fața lui de după un colț.
Râturi păroase le schimonoseau chipurile altminteri omenești, iar unul dintre ei avea coarne de berbec. Tăbărâră asupra lui, cu dinții dezgoliți și cu săbiile lor în formă de seceră ridicate.
Coridorul care cu o clipă în urmă fusese plin de oameni care alergau era acum pustiu – nu era decât el și cei trei troloci. Surprins, scoase stângaci sabia din teacă, încercă Colibriul care sărută trandafirul. Cutremurat de prezența trolocilor în inima fortăreței Fal Dara, îi reuși atât de prost, încât Lan s-ar fi îndepărtat, scârbit. Un troloc cu bot de urs se feri cu ușurință din calea loviturii lui, izbindu-se de ceilalți doi și făcându-i o clipă să-și piardă echilibrul.
Deodată văzu cum vreo doisprezece Shienarani se năpustiră pe lângă el înspre troloci, bărbați pe jumătate gătiți pentru ospăț, dar cu săbiile pregătite. Trolocul cu bot de urs mârâi când muri, iar ceilalți doi troloci o luară la fugă, urmăriți de bărbații care strigau, agitând săbiile. De peste tot se auzeau strigate și țipete.
„Egwene!”
Rand se afundă înăuntrul fortăreței, alergând prin încăperile acum goale, dar în care mai vedeai din când în când câte un troloc mort zăcând pe podea. Sau câte un om.
Apoi ajunse la o întretăiere de coridoare, la dreapta o luptă tocmai lua sfârșit. Șase soldați cu capetele rase zăceau nemișcați, sângerând, iar un al șaptelea era pe moarte. Myrddraalul răsuci sabia și o scoase din burta bărbatului, iar soldatul lăsă să-i cadă sabia și se prăbuși, urlând. Pieritul se mișca cu o grație de viperă; asemănarea cu un șarpe era sporită de armura din placi negre, încălecate, care îi acoperea pieptul. Se întoarse și chipul palid, fără ochi, îl cercetă pe Rand. Porni înspre el, cu un zâmbet împietrit pe față, fără grabă. Nu merita să se grăbească pentru un singur om.
I se părea că prinsese rădăcini; limba i se lipise de cerul gurii. Privirea celui Făr-de-Ochi înseamnă teamă. Așa se spunea în Ținuturile de la Hotar. Ridică sabia, cu mâini tremurânde. Nici nu-i trecuse prin cap să-și golească mintea. „Lumină, tocmai a ucis șapte soldați înarmați. Lumină, ce mă fac? Lumină!”
Myrddraalul se opri pe neașteptate, iar zâmbetul îi dispăru.
— Ăsta e al meu, Rand.
Rand tresări când Ingtar veni lângă el – smead, îndesat, îmbrăcat într-o haină galbenă de sărbătoare, ținând sabia cu amândouă mâinile. Ochii întunecați ai lui Ingtar nu se dezlipiră nici o clipă de chipul Pieritului; nu dădea nici un semn că ar simți teama ce se ascundea în acea privire.
— Încearcă-ți puterile cu un troloc sau doi, spuse el încetișor, înainte să ai de-a face cu unul din ăștia.
— Coboram să văd dacă Egwene e bine. Voia să meargă în temniță să îl vadă pe Fain și…
— Atunci du-te după ea.
Rand înghiți.
— O să-l răpunem împreună, Ingtar.
— Nu ești pregătit pentru așa ceva. Du-te și ai grijă de fată. Du-te! Vrei să dea trolocii peste ea?
Rand rămase o clipă pe loc, nehotărât. Pieritul ridicase sabia ca să-l lovească pe Ingtar. Un rânjet tăcut strâmbă gura lui Ingtar, însă Rand știa că nu era teamă. Iar Egwene ar fi putut fi singură în temniță cu Fain, sau mai rău. Cu toate acestea, se simți rușinat când se îndrepta în fugă spre scările care duceau sub pământ. Știa că privirea unui Pierit putea face pe oricine să se teamă, dar Ingtar își înfrânsese frica. Simțea încă un nod în stomac.
Coridoarele de sub fortăreață erau tăcute și slab luminate de lămpile pâlpâitoare aflate din loc în loc pe pereți. Încetini pasul când se apropie de temniță, furișându-se în vârful picioarelor, silindu-se să facă cât mai puțin zgomot cu putință. Hârșâitul cizmelor pe piatra goală părea că îi răsună în urechi. Ușa care ducea spre temniță era deschisă de o palmă. Ar fi trebuit să fie închisă și ferecată.
Rămase cu privirea ațintită la ușă; încercă să înghită, dar nu izbuti. Deschise gura ca să strige, apoi o închise repede la loc. Dacă Egwene era acolo și avea necazuri, strigătul lui nu ar fi făcut decât să îl pună în gardă pe cel care o amenința. Trase adânc aer în piept și își luă inima în dinți.
Deschise larg ușa dintr-o singură mișcare, cu teaca sabiei în mâna stângă și se aruncă în temniță, strângându-și umerii ca să se rostogolească pe paiele care acopereau podeaua și să se ridice în picioare, învârtindu-se în toate părțile, prea iute ca să vadă limpede ce era în încăpere, uitându-se disperat după cineva care l-ar fi putut ataca, uitându-se după Egwene. Nu era nimeni acolo.
Privirea îi căzu pe masă și se opri locului, încremenit; până și mintea îi înghețase. De fiecare parte a lămpii care încă mai ardea, pusa parcă în chip de ornament în mijlocul mesei, erau capetele paznicilor, în două bălți de sânge. Ochii lor îl fixau, măriți de groază, iar gurile le rămăseseră deschise într-un ultim țipăt pe care nimeni nu-l putea auzi. Rand simți că se sufocă și se cocoșă; stomacul îi zvâcnea și vărsă în paiele de pe jos. În cele din urmă reuși să își îndrepte spatele și se șterse la gură cu mâneca; simțea că gâtul îi era carne vie.