Treptat începu să își dea seama ce era și în restul camerei, lucruri pe care le văzuse numai pe jumătate și pe care nu le înțelesese pe deplin când se uitase în grabă după vreun atacator. Bucăți însângerate de carne erau împrăștiate prin paie. În afară de cele două capete nu era nimic care să aibă formă omenească. Unele bucăți păreau mestecate. „Deci asta s-a întâmplat cu restul trupurilor lor.” Fu mirat de calmul gândurilor sale; era ca și cum ar fi izbutit să-și golească mintea fără să încerce să facă asta. Își dădea seama, nedeslușit, că era din pricina șocului.
Nu recunoscu nici unul dintre cele doua capete; paznicii se schimbaseră de când fusese el acolo, mai devreme. Îi părea bine că se întâmplase așa. Ar fi fost mult mai rău dacă ar fi știut cine erau, chiar și Changu. Și pereții erau acoperiți de sânge – litere mâzgălite, cuvinte și propoziții împroșcate care încotro. Unele erau grosolane și colțuroase, într-o limbă pe care nu o știa, deși recunoștea scrierea trolocă. Pe altele le înțelegea, deși și-ar fi dorit să nu poată. Blasfemii și obscenități care i-ar fi făcut să se rușineze și pe ajutoarele de la grajduri sau pe gărzile neguțătorilor.
— Egwene!
Calmul îi dispăru. Își vârî teaca la cingătoare și înșfăcă lampa de pe masă, abia băgând de seama când capetele se rostogoliră.
— Egwene! Unde ești?
Porni spre ușa din interior, făcu doi pași, apoi se opri, privind scrutător în față. Cuvintele de pe ușă, întunecate și strălucind ud în lumina lămpii, erau cât se poate de limpezi.
NE VOM ÎNTÂLNI DIN NOU LA CAPUL TOMAN. NU SE TERMINĂ NICIODATĂ, AL’THOR.
Mâna îi înțepeni și lăsă sabia să cadă. Fără să-și ia ochii de la ușă, se aplecă să o ridice. Luă în schimb o mână de paie și începu să frece cu furie cuvintele de pe ușă. Gâfâind, frecă până când nu mai rămase decât o pată însângerată, dar nu se putea opri.
— Ce faci?
Auzind vocea tăioasă din spatele lui, se întoarse brusc, aplecându-se ca să ridice sabia.
În cadrul celeilalte uși stătea o femeie, cu spatele țeapăn de indignare. Părul îi era de un galben-pal, împletit în vreo douăsprezece cozi, dar ochii îi erau închiși la culoare și pătrunzători. Nu părea a fi mai mare decât el; era drăguță în îmbufnarea ei, dar felul în care își ținea buzele strânse nu-i plăcea. Apoi văzu șalul pe care îl înfășură strâns în jurul ei, cu ciucuri lungi, roșii.
„Aes Sedai. Ajute-mi-ar Lumina, e o femeie din Ajah Roșie.”
— Eu… eu doar… Sunt niște porcarii. Scârboșenii.
— Trebuie lăsat totul așa ca să cercetăm. Nu te atinge de nimic. Făcu un pas înainte, străpungându-l cu privirea, iar Rand făcu un pas înapoi.
— Da. Da, e așa cum credeam. Unul din cei care au venit cu Moiraine. Ce legătura ai tu cu toate astea?
Făcu un gest cu mâna, arătând spre capetele de pe masă și spre mâzgăliturile însângerate de pe pereți. Se zgâi la ea preț de câteva clipe.
— Eu? Nimic. Am venit aici ca s-o caut… Egwene!
Se întoarse să deschidă ușa din interior, dar femeia Aes Sedai strigă:
— Nu! Răspunde-mi!
Dintr-odată, nu putu face altceva decât să rămână pe loc, ținând în mâna lampa și sabia. Un frig de gheață îl împresura din toate părțile. Simțea că are capul prins într-o menghină înghețată; abia dacă mai putea răsufla din pricina apăsării pe care o simțea pe piept.
— Răspunde-mi, băiete. Spune-mi cum te cheamă.
Gemu fără să vrea, încercând să se țină tare, în pofida frigului care părea că îi afundă fața în țeastă, că îi strânge pieptul ca niște drugi de fier înghețați. Strânse din dinți ca să nu scoată nici un sunet. Se strădui să își rotească ochii și să se uite furios la ea, printre lacrimi. „Arde-te-ar Lumina, Aes Sedai! N-o să spun nimic, lua-te-ar Umbra!”
— Răspunde-mi, băiete! Acum!
Ace de gheață îi străpunseră creierul, îi râcâiră oasele. Înăuntrul lui se formă un gol chiar înainte să își dea seama că se gândise la asta, dar tot nu reușea să scape de durere. Simți nedeslușit lumina și căldura undeva în depărtare. Pâlpâia nesigură, dar lumina era caldă, iar el era rece. Nespus de departe, însă cumva la îndemână. „Lumină, atât de frig. Trebuie să ajung la… ce? Mă omoară. Trebuie să ajung la lumină, altfel o să mă omoare.” Se întinse disperat după lumină.
— Ce se petrece aici?
Frigul, apăsarea și acele dispărură brusc. I se muiară genunchii, dar se forță să și-i încordeze. Nu voia să cadă în genunchi; nu voia să-i dea aceasta satisfacție. Și golul dispăruse, la fel de brusc cum apăruse. „Încerca într-adevăr să mă omoare.” Gâfâind, ridică fruntea. În cadrul ușii stătea Moiraine.
— Te-am întrebat ce se petrece aici, Liandrin, spuse ea.
— L-am găsit pe băiatul ăsta, răspunse liniștită cealaltă. Paznicii au fost uciși și el e aici. Unul dintre ai tăi. Dar tu ce cauți în temniță, Moiraine? Lupta e sus, nu aici.
— Aș putea să te întreb același lucru, Liandrin.
Moiraine se uită prin încăpere, strângând puțin din buze la vederea masacrului și întrebă din nou:
— De ce ai venit încoace?
Rand se îndepărtă de ele, trase anevoie zăvoarele de la ușa din interior și o deschise.
— Egwene a coborât aici, zise el, în caz că le-ar fi interesat și intră, ținând lampa sus.
Încă mai simțea că îi tremura genunchii; nu știa cum de mai izbutește să se țină pe picioare, dar trebuia să o găsească pe Egwene.
— Egwene!
Auzi în dreapta un bolborosit cavernos și un bocănit puternic și întoarse lampa în direcția aceea. Prizonierul cu mantie elegantă era prăvălit lângă gratiile de fier ale celulei; cingătoarea era petrecută după zăbrele și în jurul gâtului. Când Rand se uită la el, piciorul îi mai zvâcni o dată, râcâind podeaua acoperită cu paie, apoi rămase nemișcat, cu limba umflată, ochii bulbucați și chipul aproape înnegrit. Aproape că atingea podeaua cu genunchii; s-ar fi putut ridica în picioare dacă ar fi vrut.
Înfiorându-se, Rand cercetă celula următoare. Bărbatul mătăhălos cu mâinile tăbăcite stătea ghemuit în fundul celulei, cu ochii larg deschiși. Când îl văzu pe Rand, țipă și se răsuci, scurmând înnebunit cu unghiile peretele de piatră.
— Nu-ți fac nici un rău, strigă Rand.
Bărbatul continua să țipe și să zgârie zidul. Mâinile îi erau însângerate, iar râcâielile lui brăzdau niște pete întunecate, de sânge închegat. Nu era prima lui încercare de a săpa în piatră cu mâinile goale.
Rand se întoarse, bucuros că își golise deja stomacul. Nu putea face nimic pentru ei.
— Egwene!
Ajunse în cele din urmă în celălalt capăt. Ușa de la celula lui Fain era deschisă; celula era goală, dar, văzând cele două siluete de pe jos din fața celulei, Rand făcu un salt înainte și se lăsă în genunchi între ele.
Egwene și Mat erau întinși pe jos, fără vlagă, leșinați… sau morți – văzu ușurat cum li se ridică și se coboară piepturile. Nu părea a fi vreun semn pe nici unul dintre ei.
— Egwene? Mat?
Puse sabia jos și o scutură ușurel pe Egwene.
— Egwene?
Fata nu deschise ochii.
— Moiraine! Egwene e rânită! Și Mat!
Mat răsufla cu greutate, iar fața îi era palidă ca de mort. Lui Rand aproape ca îi venea să plângă. „Trebuia să-mi facă mie rău. Eu am rostit numele Celui Întunecat. Eu!”
— Nu-i mișca.
Moiraine nu părea supărată, nici măcar mirată.
Încăperea fu dintr-odată inundată de lumină când intrară cele două femei Aes Sedai. Fiecare ținea în cumpănă un glob strălucitor de lumină rece, care plutea în aer deasupra palmelor lor.