Liandrin veni drept în mijlocul încăperii, ținându-și cu cealaltă mână fusta, ca să nu atingă paiele, dar Moiraine se opri să se uite la cei doi prizonieri înainte să o urmeze.
— Pentru unul dintre ei nu mai e nimic de făcut, spuse ea, iar celalalt poate să mai aștepte.
Liandrin ajunse prima la Rand și dădu să se aplece înspre Egwene, dar Moiraine se repezi în fața ei și puse mâna pe fruntea lui Egwene. Liandrin se îndreptă de spate, strâmbându-se.
— Nu e grav rănită, zise Moiraine după câteva clipe. A fost lovită aici.
Arătă spre o parte a capului lui Egwene, acoperită de părul fetei; Rand nu vedea nimic deosebit acolo.
— E singura rană pe care o are. O să se facă bine.
Rand se uită la cele doua femei Aes Sedai.
— Și Mat?
Liandrin ridică din sprâncene și întoarse privirea spre Moiraine, cu o mină răutăcioasă.
— Taci, zise Moiraine.
Ținându-și degetele pe capul lui Egwene, acolo unde spusese că fusese lovită, închise ochii. Egwene murmură ceva și se mișcă puțin, apoi rămase nemișcată.
— A?…
— Doarme, Rand. O să se facă bine, dar trebuie să doarmă. Moiraine se îndreptă spre Mat, dar de data aceasta îl atinse doar o clipă și se dădu înapoi.
— E mult mai grav, spuse ea încetișor.
Scotoci la brâul lui Mat, desfăcându-i surtucul și spuse mânioasă:
— Pumnalul a dispărut.
— Ce pumnal? întrebă Liandrin.
Deodată, din cealaltă încăpere, se auziră glasuri, bărbați care scoteau exclamații de scârbă și furie.
— Aici! strigă Moiraine. Aduceți doua tărgi. Repede.
Cineva din cealaltă camera ceru tărgi.
— Fain a dispărut, spuse Rand.
Cele două femei Aes Sedai se uitară la el. Nu putea citi nimic pe chipurile lor. Ochii le scânteiau în lumină.
— Da, vad, zise Moiraine sec.
— I-am spus să nu vină. I-am spus că e primejdios.
— Când am ajuns eu, zise Liandrin cu răceală, distrugea ce era scris în cealaltă cameră.
Rand se foi neliniștit. Acum ochii celor doua femei Aes Sedai păreau la fel. Îl măsurau și îl cântăreau, reci și nemiloși.
— Erau… erau porcării, îngăimă el. Doar niște porcării, încă se mai uitau la el, fără să scoată o vorbă.
— Doar nu credeți că eu… Moiraine, doar nu crezi că am avut ceva de-a face cu… cu ce s-a întâmplat acolo. „Lumină, oare am avut ceva de-a face? Am rostit numele Celui Întunecat.”
Moiraine nu răspunse, iar Rand simți un fior care nu slăbi nici măcar când oamenii năvăliră înăuntru cu torțe și lămpi. Moiraine și Liandrin își lăsară globurile strălucitoare să se stingă. Lămpile și torțele nu luminau la fel de bine; din adâncul celulelor se iveau umbre. Bărbații cu tărgile se repeziră la siluetele întinse pe podea. În fruntea lor era Ingtar. Smocul de păr din creștet aproape că îi fremăta de furie și părea nerăbdător să găsească pe cineva pe care să-și poată folosi sabia.
— Deci a dispărut și Iscoada Celui Întunecat, mormăi el. S-au întâmplat și lucruri mai rele astă-seară.
— Da, chiar și aici, zise Moiraine tăios.
Le porunci oamenilor care îi puneau pe Egwene și pe Mat pe tărgi:
— Fata trebuie dusă în camera ei. E nevoie de o femeie care să stea de veghe dacă se trezește în toiul nopții. S-ar putea să fie speriată, dar acum are mare nevoie de somn. Băiatul…
Îl atinse pe Mat pe când targa era ridicată de doi bărbați, dar își trase iute mâna înapoi.
— Duceți-l în apartamentele Supremei Înscăunate. Găsiți-o pe Suprema Înscăunată și spuneți-i că l-ați adus. Spuneți-i că îl cheamă Matrim Cauthon. O să vin și eu de îndată ce pot.
— Suprema Înscăunată! exclamă Liandrin. Vrei să o pui pe Suprema Înscăunată să-l Tămăduiască pe… pe preferatul tău. Ai înnebunit, Moiraine.
— Suprema Înscăunată, zise Moiraine liniștită, nu împărtășește prejudecățile tale de femeie din Ajah Roșie, Liandrin. Ea poate Tămădui un om fără să aibă neapărat un plan cu el. Haideți, le spuse ea bărbaților care purtau targa.
Liandrin se uită după ei cum pleacă, Moiraine și bărbații care îi duceau pe Mat și Egwene, apoi se întoarse spre Rand.
Acesta încercă să nu o bage în seamă. Se concentră să își bage sabia în teacă și să își scuture paiele de pe cămașă și de pe pantaloni. Totuși, când ridică capul, Liandrin încă îl mai cerceta cu privirea, iar chipul îi era inexpresiv, ca de gheață. Fără să scoată o vorbă, se întoarse să se uite, gânditoare, la ceilalți bărbați. Unul ținea corpului bărbatului spânzurat în timp ce altul se căznea să desfacă cingătoarea. Ingtar și ceilalți așteptau, plini de respect. Aruncându-i o ultimă privire lui Rand, plecă, ținându-și capul sus, ca o regină.
— Aprigă femeie, șopti Ingtar, apoi păru mirat că vorbise. Ce s-a petrecut aici, Rand al’Thor?
Rand clatină din cap.
— Știu doar că Fain a reușit cumva să scape. Și i-a rănit pe Egwene și pe Mat. Am văzut camera paznicilor – se înfioră – dar aici… Orice a fost, Ingtar, l-a speriat atât de tare pe individul ăla, încât s-a spânzurat. Cred că celalalt a înnebunit din cauza celor văzute.
— Toată lumea e pe cale să înnebunească astă-seară.
— Pieritul… l-ai omorât?
— Nu!
Ingtar își vârî cu zgomot sabia în teacă; plăselele ieșeau în afară, deasupra umărului sau drept. Părea deopotrivă furios și rușinat.
— A plecat din fortăreață, împreuna cu toți ceilalți pe care nu i-am putut ucide.
— Cel puțin ești în viață, Ingtar. Pieritul ăla a ucis șapte soldați!
— În viața? E atât de important?
Dintr-odată, pe chipul lui Ingtar nu se mai citea furie; părea ostenit și îndurerat.
— L-am avut în mână. În mână! Și l-am pierdut, Rand. L-am pierdut!
Parcă nici lui nu-i venea să creadă ce spune.
— Ce ați pierdut? întrebă Rand.
— Cornul! Cornul lui Vaiere. A dispărut, cu sipet cu tot.
— Dar era în vistierie.
— Vistieria a fost prădată, zise Ingtar istovit. Nu au luat mare lucru în afară de Corn. Doar ce le-a încăput în buzunare. Mai bine luau tot restul și lăsau Cornul. Ronan a murit, și au murit și paznicii.
Vocea îi deveni mai slabă.
— Când eram copil, Ronan a apărat Turnul Jehaan cu douăzeci de oameni, împotriva a o mie de troloci. Dar, nu a cedat ușor. Bătrânul avea sânge pe pumnal. Nimeni nu poate cere mai mult de atât.
Tăcu o vreme.
— Au intrat pe Poarta Câinelui și au ieșit tot pe acolo. Am răpus vreo cincizeci, dar au scăpat prea mulți. Troloci! N-au mai fost niciodată troloci în interiorul fortăreței! Niciodată!
— Cum au intrat pe Poarta Câinelui, Ingtar? Un singur om ar fi fost de ajuns să oprească o sută de troloci. Și toate porțile erau închise.
Se mută de pe un picior pe altul, stânjenit, aducându-și aminte de ce erau închise.
— Paznicii nu le-ar fi deschis ca să lase pe cineva să intre.
— Le-au tăiat gâtul, spuse Ingtar. Erau amândoi oameni de treabă și totuși au fost măcelăriți ca niște animale. A fost o treabă făcută dinăuntru. Cineva i-a ucis, apoi a deschis poarta. Cineva care se putea apropia de ei fără să iște bănuieli. Cineva pe care îl cunoșteau.
Rand se uită la celula goală în care fusese Padan Fain.
— Dar asta înseamnă că…
— Da. Sunt Iscoade ale Celui Întunecat în Fal Dara. Sau erau. O să aflăm curând cum stau lucrurile. Kajin cercetează acum să vadă dacă lipsește cineva. Pace! Trădare în fortăreața Fal Dara!
Încruntat, se uită de jur împrejurul temniței, la oamenii care îl așteptau. Aveau toți săbii, puse pe deasupra hainelor de sărbătoare, iar unii dintre ei purtau coifuri.