Unul câte unul, cei adunați își primiră poruncile, în spatele unui val de liniște. Se simțea ispitit să încerce să afle câte ceva din gesturile lor. Bărbatul din Seminția Marii, Atha’an Miere, încuviința parcă împotriva voinței lui, încordat. Cel din Shienar părea năucit, chiar și când se arăta gata de orice. Cea de-a doua femeie din Tar Valon tresărise, tulburată, iar silueta – bărbat sau femeie – înveșmântată în cenușiu scuturase din cap, apoi căzuse în genunchi și încuviințase din toate puterile. Unii se zbăteau, așa cum făcuse femeia din Illian, de parcă durerea însăși îi făcea să se ridice pe vârful picioarelor.
— Bors.
Bărbatul tresări. Avea în fața ochilor o mască roșie. Vedea încăperea, silueta plutitoare a lui Ba’alzamon și celelalte trei de lângă ea, dar în același timp nu vedea decât chipul mascat. Amețit, simți că-i plesnește capul și ochii îi ies din orbite. O clipă i se păru că vede flăcări aprinzându-se prin găurile măștii.
— Ești credincios… Bors? spuse batjocoritor glasul, făcându-l să simtă un fior pe șira spinării.
— Sunt credincios, Mare Senior. Nu mă pot ascunde de tine. „Sunt credincios, jur!”
— Nu, nu te poți ascunde! rosti Ba’alzamon cu atâta siguranță încât celuilalt i se uscă gura; se chinui să răspundă:
— Poruncește, Mare Senior, și mă supun.
— Mai întâi, trebuie să te întorci în Tarabon și să-ți continui treaba cea… folositoare. Că veni vorba, îți poruncesc să fii de două ori mai zelos decât până acum.
Omul se holbă uimit la Ba’alzamon; pe dată, flăcările se aprinseră din nou în spatele măștii, iar el făcu o plecăciune, fericit să-și poată lua ochii de la ele.
— Cum poruncești, Mare Senior, așa va fi.
— Apoi, îi vei urmări pe cei trei tineri, și-i vei pune și pe slujitorii tăi să vegheze. Ai grijă: sunt primejdioși.
Bărbatul care-și zicea Bors trase cu ochiul la siluetele care pluteau în fața lui Ba’alzamon. „Cum să fac asta? Îi văd, și totuși nu văd nimic altceva decât chipul lui.” Capul era gata să-i plesnească își simțea palmele asudate pe sub mânușile subțiri și cămașa lipită de spate.
— Primejdioși, Mare Senior? Niște băieți de la țară? Oare unul dintre ei este…
— Sabia e primejdioasă pentru cel către care i se îndreaptă vârful, nu pentru cel care-i ține plăselele, dacă nu cumva cel de-al doilea e un neghiob, sau n-are grijă ori nu-i înzestrat – căci atunci e de două ori mai primejdioasă pentru el decât pentru ceilalți. E suficient că ți-am spus să-i urmărești. E suficient că-mi dai ascultare.
— Cum poruncești, Mare Senior, așa va fi.
— A treia poruncă: despre cei care-au sosit pe ocean la Capul Toman și în Arad Doman nu vei vorbi cu nimeni. Când te întorci în Tarabon…
În timp ce asculta, bărbatul care-și zicea Bors își dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Poruncile nu aveau nici un sens. „Dac-aș fi știut ce li s-a spus celorlalți, poate că aș înțelege ceva.” Pe neașteptate, se simți înșfăcat de cap, ca și cum o mână uriașă îi strivea tâmplele, se simți ridicat, iar lumea întreagă se sparse într-o mie de văpăi. Fiecare se preschimbă într-o imagine care-i pluti prin minte sau se răsuci și pieri în depărtări, înainte să apuce s-o înțeleagă. Un cer de spaimă, cu nori vărgați, roșii, negri și galbeni, întrecându-se de parcă erau împinși de vântul cel mai puternic care bătuse vreodată. O femeie – o fată? – îmbrăcată în alb, pierzându-se în depărtare și dispărând de îndată ce apăruse. Un corb îl privi în ochi, aflându-i toate tainele, apoi nu-l mai văzu. Un bărbat în armură, cu un coif înfricoșător, poleit, de forma și culoarea unui cap de insectă uriașă, veninoasă, ridică sabia și se năpusti într-o parte, dispărând apoi din fața ochilor săi. De la depărtare veni rostogolindu-se un corn răsucit și auriu care scoase un singur sunet pătrunzător, înfiorându-l până în măduva oaselor. Când să-l lovească, se transformă într-un inel de lumină orbitoare, aurie, care trecu prin el copleșindu-l cu un frig mai cumplit ca moartea. Dintre umbre sări un lup care-i sfâșie beregata. Nu putea striga. Potopul continuă, înecându-l, îngropându-l. Își amintea cu greu cine sau ce era. Din ceruri curgea foc, iar luna și stelele se prăbușiră, râurile se umplură de sânge, iar morții se ridicară să umble; pământul se spintecă și stânca topită se prăvăli în jur…
Bărbatul care-și zicea Bors se trezi, pe jumătate ghemuit la pământ, în încăpere, alături de ceilalți. Cei mai mulți îl priveau în tăcere. Oriunde se uita, în sus sau în jos, în toate părțile, chipul mascat al lui Ba’alzamon îl copleșea. Imaginile care i se revărsaseră în minte dispăreau – i se părea că multe le și uitase. Șovăind, se îndreptă de spate. Ba’alzamon era tot în fața lui.
— Mare Senior, ce?…
— Unele porunci sunt prea importante pentru a fi cunoscute chiar și de cel care le îndeplinește.
— Fie cum spui, Mare Senior, rosti bărbatul care-și zicea Bors cu glasul răgușit, făcând o plecăciune până aproape de pământ. Fie cum spui.
Când ridică fruntea, era din nou singur, într-un zid de tăcere. Un altul, înaltul Senior din Tear, începuse să încuviințeze și să se plece în fața cuiva rămas nevăzut. Bărbatul care-și zicea Bors își duse mâna tremurătoare la frunte, încercând să prindă câte ceva din cele văzute, cu toate că nu era sigur că voia să-și amintească. Ultimele rămășițe se stinseră și, dintr-odată, se întreba ce se tot străduia să-și amintească. „Știu că era ceva, dar ce, oare? Era ceva! Sau mă înșel?” Își freca palmele, strâmbându-se din pricina sudorii pe care-o simțea prin mănuși, și-și îndreptă din nou ochii către cele trei siluete care pluteau lângă Ba’alzamon.
Tânărul cel zdravăn, cu părul creț, fermierul cu sabia și băiatul cu privirea obraznică. În gând le dăduse deja nume: Fierarul, Săbierul și Păcăliciul. „Care este locul lor în acest puzzle?” Probabil că fiecare era important, altfel Ba’alzamon nu i-ar fi adus acolo, în fața tuturor. Dar, judecând fie și numai după poruncile pe care le primise el, puteau pieri oricând – și era ușor de crezut că și ceilalți tovarăși primiseră porunci la fel de mortale pentru cei trei. „Cât or fi de importanți?” Ochii albaștri l-ar fi putut duce cu gândul la nobilii din Andor – dar cu veșmintele acelea, nu părea cu putință – și mai erau și oameni de la Hotare cu ochii la fel de deschiși la culoare, și câțiva din Tear, unii din Ghealdan și, firește… Nu, era inutil. Nu putea să afle nimic. „Dar ochii galbeni? Cine-or fi tinerii ăștia? Ce-o fi cu ei?”
Tresări, simțind o atingere pe braț, și întoarse capul. Văzu un servitor îmbrăcat în alb, un băiat, care se apropiase de el. Se întorseseră cu toții și erau mai mulți decât înainte – câte unul pentru fiecare dintre cei cu mască. Clipi. Ba’alzamon dispăruse, la fel ca și Myrddraalul, iar în locul ușii rămăsese numai piatră aspră. Cu toate acestea, cele trei siluete erau încă acolo. I se păru că-l priveau țintă.
— Seniore Bors, dacă binevoiți, am să va conduc în cameră.
Ferindu-și privirea de ochii morți, se mai uită o dată la cele trei siluete, apoi îl urmă pe servitor. Neliniștit, se întrebă de unde știuse acesta ce nume să folosească. Numai după ce ușile ciudate, cioplite, se închiseră în urma lui și făcu câțiva pași pe coridor, își dădu seama că era singur acolo, cu servitorul. Se încruntă bănuitor, în spatele măștii, dar înainte să apuce să deschidă gura, acesta spuse: