Rand își luă mâna de pe sabia pe care o ținea pe genunchi. Sabia se rostogoli și o prinse din instinct înainte să se lovească de pardoseală.
— Vrei să spui că asta a fost făcută de Aes Sedai? Credeam că vorbești de sabia ta.
— Nu toate săbiile cu pecetea bâtlanului au fost făcute de Aes Sedai. Puțini bărbați mânuiesc sabia cu destulă pricepere ca să fie numiți maeștri săbieri și să li se dea o sabie cu pecetea bâtlanului, dar, chiar și așa, au rămas prea puține săbii făurite de Aes Sedai și nu ar ajunge decât pentru câțiva. Cele mai multe vin de la maeștrii fierari; din cel mai bun oțel, dar, totuși, lucrat de mâna omenească. Dar sabia aceea, păstorule… sabia aceea ar putea să spună povești vechi de trei mii de ani și mai bine.
— Nu pot scăpa de ele, nu-i așa? spuse Rand. Cântări sabia în mână, ținând-o de vârf; nu părea deloc diferită. Făurită de Aes Sedai. „Dar mi-a dat-o Tam. Mi-a dat-o tatăl meu.” Nu voia să se gândească la cum putuse dobândi o astfel de sabie un păstor din Ținutul celor Două Râuri. Erau lucruri primejdioase în astfel de gânduri, erau adâncimi pe care nu dorea să le sondeze.
— Chiar vrei să scapi, păstorule? Te mai întreb o dată. Atunci de ce nu ai plecat? Sabia? În cinci ani te fac vrednic de ea, fac din tine un maestru săbier. Ai încheieturi bune, te ții bine pe picioare, nu faci de două ori aceeași greșeală. Dar eu nu am cinci ani să mă ocup de tine, și nici tu nu ai cinci ani ca să înveți. Ai la dispoziție mai puțin de un an, și știi asta. La cum ești acum, cel puțin nu o să-ți vâri singur sabia în picior. Poartă-te ca și cum se cuvine să ai o sabie la brâu, iar cei care caută gâlceava or să te lase în pace. Oricum, te-ai purtat așa aproape de prima dată de când ți-ai legat sabia la cingătoare. Deci, de ce mai ești aici?
— Mat și Perrin sunt încă aici, îngăimă Rand. Nu vreau să plec înaintea lor. Niciodată n-o să-i… s-ar putea să nu-i mai văd ani de zile. Își lăsă capul pe spate, sprijinindu-l de zid. Sânge și cenușă! Ei cel puțin cred că sunt nebun că nu mă întorc și eu acasă. Nynaeve ba se uită la mine ca la un copil de șase ani care și-a julit genunchiul și ea trebuie să-l îngrijească ba ca la un străin. Ca la unul pe care se teme că l-ar putea jigni dacă se uită prea atent. E Meștereasă și, pe lângă asta, nu cred că i-a fost vreodată frică de ceva, dar… Scutură din cap. Și Egwene. Arde-m-ar! Știe de ce trebuie să plec, însă de fiecare dată când aduc vorba despre asta, îmi arunca niște priviri de mi se face stomacul ghem… Închise ochii, apăsându-și fruntea cu plăselele sabiei, ca și cum prin asta și-ar fi putut alunga gândurile. Aș vrea… Aș vrea…
— Ai vrea ca totul să fie cum era, păstorule? Sau ai vrea ca fata să meargă cu tine și nu în Tar Valon? Crezi că va renunța să devină Aes Sedai în schimbul unei vieți de pribegie? Cu tine? dacă vei ști să îți alegi vorbele, s-ar putea să vrea. Dragostea e un lucru foarte curios. Lan părea dintr-odată istovit. Un lucru foarte curios.
— Nu.
Asta își dorea, ca ea să accepte să meargă cu el. Deschise ochii, își îndreptă spatele și vorbi cu glas hotărât.
— Nu, nu aș lăsa-o să meargă cu mine, nici dacă m-ar ruga. Nu-i putea face așa ceva. „Dar, Lumină, ce bine ar fi, chiar și pentru o clipă, să spună că vrea!” Se încăpățânează ca un catâr de fiecare dată când crede că încerc să-i spun ce trebuie să facă, dar pot totuși să o împiedic să facă una ca asta. Își dorea ca fata să fie acasă, în Emond’s Field, dar această speranță se spulberase în momentul în care Moiraine venise în Ținutul celor Doua Râuri. Chiar și dacă asta înseamnă că va fi Aes Sedai! Văzu cu colțul ochiului cum Lan ridică din sprâncene, și roși.
— Asta e tot? Vrei să stai cât mai mult cu prietenii tăi de acasă înainte să plece? De asta nu te dai dus? Știi ce vine din urmă.
Rand sări mânios în picioare.
— Bine, e din pricina lui Moiraine! dacă n-ar fi fost ea, nu m-aș mai afla acum aici, iar ea nici nu vrea să stea de vorbă cu mine.
— dacă n-ar fi fost ea, acum ai fi mort, păstorule, spuse Lan sec, dar Rand se grăbi să continue.
— Îmi zice… Îmi zice lucruri îngrozitoare despre mine – strânse sabia cu atâta putere încât i se albiră degetele. Că o să înnebunesc și o să mor! Și apoi, dintr-odată, nu-mi mai spune nici o vorbă. Se poartă ca și cum nu m-aș fi schimbat deloc de când m-a văzut prima oară, și până și asta e ciudat.
— Ai vrea să te ia drept ceea ce ești?
— Nu, nu am vrut să spun asta. Arde-m-ar, aproape că nu mai știu ce vreau să spun. Sunt lucruri pe care nu mi le doresc, lucruri de care mi-e frică. Acum a plecat pe undeva, a dispărut…
— Ți-am spus că uneori are nevoie să stea singură. Nici tu, nici altcineva nu are dreptul să pună sub semnul întrebării ce face.
— … Fără să spună nimănui unde se duce, sau când are de gând să se întoarcă, sau măcar dacă o să se-ntoarcă. Trebuie să îmi poată spune ceva care să mă ajute, Lan. Ceva. Trebuie. Dacă se mai întoarce vreodată.
— S-a întors, păstorule. Aseară. Dar cred că ți-a spus tot ce putea. Mulțumește-te cu atât. Ai aflat de la ea tot ce se putea. Lan dădu din cap, iar glasul i se însufleți. Cu siguranță n-o să înveți nimic dacă stai aici. E vremea să mai faci niște exerciții pentru echilibru. Treci prin Sfâșierea Mătăsii, începând de la Bâtlanul care înaintează prin papură. Ține minte, poziția Bâtlanului e numai ca să înveți să îți ții echilibrul. Altminteri, te lasă complet descoperit: poți lovi din această poziție, dacă aștepți ca adversarul să facă prima mișcare, dar nu te poți feri din calea sabiei lui.
— Trebuie să poată să îmi spună ceva, Lan. Vântul acela. Era nefiresc, indiferent cât de aproape de Mană suntem.
— Bâtlanul care înaintează prin papură, păstorule. Și ferește-ți încheieturile.
Dinspre miazăzi se auzi un sunet slab de trâmbițe, zgomotul din ce în ce mai puternic făcut de o fanfară, însoțit de bubuitul ritmic al tobelor. Rand și Lan rămaseră o clipă uitându-se unul la celalalt, apoi, atrași de tobe, se apropiară de zidul turnului ca să se uite spre miazăzi.
Orașul era așezat pe niște coline înalte; de jur împrejurul zidurilor orașului pământul fusese curățat, astfel încât vedeai până la o poștă depărtare, iar fortăreața se afla în vârful celei mai înalte coline. Din turn, Rand vedea limpede până la pădure, pe deasupra coșurilor și acoperișurilor. Mai întâi se iviră toboșarii, vreo zece; tobele săltau în cadența pașilor, iar bețele se învârtejeau. În urma lor veneau trâmbițașii, încă suflând în trâmbițele lungi, ridicate. De la distanța aceea, Rand nu izbutea să deslușească flamura uriașă, pătrată, care flutura în vânt. Dar Lan scoase un mormăit; Străjerul avea ochi de vultur.
Rand îi aruncă o privire, însă Străjerul nu spuse nimic și rămase cu ochii ațintiți asupra coloanei care ieșea din pădure. Bărbați călare, îmbrăcați în armură, și femei călare. Apoi un palanchin purtat de cai, unul în față și unul în spate, cu perdelele coborâte, însoțit de alți bărbați călare. Șiruri de bărbați pe jos, cu sulițele ridicate deasupra capetelor ca o pădure de țepi, arcași cu arcurile petrecute pieziș peste piept, toți înaintând în ritmul tobelor. Trâmbițele răsunară din nou. Coloana se îndrepta șerpuind spre Fal Dara, în sunetul fanfarei.
Vântul umfla flamura mai înaltă decât un stat de om. Chiar dacă era atât de mare, acum era îndeajuns de aproape pentru ca Rand să o vadă lămurit. Un vârtej de culori care nu îi spuneau nimic, doar, în mijloc, o lacrimă de un alb imaculat. Sângele îi îngheță din vene. Flacăra din Tar Valon.