— Ingtar e cu ei. Lan părea că se gândește la altceva. S-a întors în cele din urmă. A fost plecat destulă vreme. Mă întreb dacă a avut noroc.
— Aes Sedai, murmură Rand când își mai reveni. Toate femeile care erau acolo… Moiraine era și ea Aes Sedai, dar măcar călătoriseră împreună și, chiar dacă nu avea pe deplin încredere în ea, cel puțin o cunoștea. Sau cel puțin așa credea. Însă ea era una singură. Atâtea femei Aes Sedai laolaltă, apărând astfel, era altă poveste. Își drese glasul; când vorbi, vocea îi era hârâită. De ce atât de multe, Lan? Până și una ar fi prea mult. Plus tobele, trâmbițele și flamura care să le vestească sosirea.
Femeile Aes Sedai erau respectate în Shienar de cei mai mulți, iar restul aveau față de ele un soi de teamă amestecată cu respect, însă Rand fusese în locuri unde nu era deloc așa, unde nu exista decât teamă și, adesea, ură. Când era copil, unii vorbeau de „vrăjitoarele din Tar Valon” tot așa cum vorbeau de Cel Întunecat. Încercă să numere femeile, dar nu mergeau în șir și nu păreau a ține seama de vreo ordine, ci se mișcau într-o parte și într-alta ca să vorbească între ele sau cu persoana din palanchin.
I se făcu pielea de găină. Călătorise împreuna cu Moiraine, întâlnise și alte femei Aes Sedai și începuse să se creadă cunoscător într-ale lumii. Nimeni nu plecase vreodată din Ținutul celor Două Râuri, sau aproape nimeni, însă el o făcuse. Văzuse lucruri pe care nimeni de acasă nu le zărise vreodată, făcuse lucruri la care alții doar visaseră, sau poate nici nu îndrăzniseră să viseze. Văzuse o regină și se întâlnise cu Domnița-Moștenitoare din Andor, înfruntase un Myrddraal și mersese pe Căi, însă nimic nu îl pregătise pentru această clipă.
— De ce atât de multe? șopti el din nou.
— A venit însăși Suprema Înscăunată. Lan se uită la el, fără ca pe chipul său împietrit să se citească ceva. S-a terminat cu învățătura, păstorule. Făcu o pauză, iar lui Rand i se păru că vede compătimire pe fața lui. Firește, nu se putea una ca asta. Ar fi fost mai bine pentru tine dacă ai fi plecat acum o săptămână. Acestea fiind spuse, Străjerul își luă în grabă cămașa și dispăru în jos pe scară.
Rand încercă să își umezească buzele. Se uita ținta la coloana care se apropia de Fal Dara, ca și cum ar fi fost un șarpe, o viperă ucigătoare. Tobele și trâmbițele îi răsunau în urechi. Suprema Înscăunată, cea care era în fruntea femeilor Aes Sedai. „A venit din pricina mea.” Nu-și putea închipui un alt motiv.
Femeile Aes Sedai știau tot felul de lucruri care l-ar fi putut ajuta, era sigur de asta. Dar nu ar fi îndrăznit să le întrebe nimic, îi era frică să nu fi venit să îl domolească. „Și la fel de frică să nu fi venit pentru altceva”, recunoscu el, fără tragere de inimă. „Lumină, nici nu știu ce mă înspăimântă mai mult.”
— Nu am vrut să conduc Puterea! murmură. A fost o întâmplare. Lumină, nu vreau să am de-a face cu așa ceva. Jur că n-o să mă mai ating niciodată de ea! Jur!
Tresări când își dădu seama că grupul de Aes Sedai intra pe porțile orașului. Vântul se înteți, prefăcându-i broboanele de sudoare în picături de gheață, făcând ca sunetul trâmbițelor să pară un hohot de râs răutăcios; i se păru că simte în aer miasma unui mormânt deschis. „Mormântul meu, dacă mai pierd vremea pe aici.”
Își luă cămașa, cobori anevoie scara și o luă la fugă.
2
Primirea
Încăperile din fortăreața Fal Dara, cu zidurile lor de piatră netedă, împodobite ici și colo cu tapiserii simple și elegante și paravane pictate, fremătau de vestea sosirii grabnice a Supremei Înscăunate. Servitori îmbrăcați în negru și auriu alergau în toate părțile, grăbindu-se să pregătească odăile sau să dea porunci la bucătărie, plângându-se că nu era chip să fie totul așa cum se cuvenea pentru un personaj atât de însemnat, din moment ce nu fuseseră anunțați din timp. Războinicii cu privire întunecată și cu capetele rase, în afară de un smoc în creștet, legat cu o sforicică, nu alergau, dar pașii le erau grăbiți, iar chipurile le străluceau, ca și cum ar fi pornit la luptă. Unii dintre ei i se adresau lui Rand când acesta trecea iute pe lângă ei.
— Ah, iată-te, Rand al’Thor. Pacea fie cu sabia ta. Te duci să te speli? Trebuie să arați cât mai bine când o să-i fii prezentat Supremei Înscăunate. Poți fi sigur ca va vrea să vă vadă, pe tine și pe cei doi prieteni ai tai, ca și pe femei.
Se îndreptă cu pași repezi spre scările late, pe care ar fi încăput douăzeci de oameni unul lângă altul, care duceau spre camerele bărbaților.
— Suprema Înscăunată însăși, care vine fără să fi dat de veste, ca un neguțător ambulant. Probabil din pricina lui Moiraine Sedai și a voastră, ăstora de la miazăzi, nu? De ce altceva?
Ușile mari, cu zăvoare de fier, de la camerele bărbaților erau deschise și pe jumătate pline de bărbații rași în cap care forfoteau pe acolo.
— Hei, tu, ăla de la miazăzi! A sosit Suprema Înscăunată. A venit după tine și după prietenii tăi, de bună seamă. Ce cinste pe tine! Rareori iese din Tar Valon și nu-mi aduc aminte să fi venit vreodată în Ținuturile de la Hotar.
Se descotorosi de ei, aruncându-le câteva cuvinte. Trebuia să se spele, să găsească o cămașă curată. N-avea timp de vorbă. Ei crezură că înțeleg și îl lăsară în pace. Nici unul dintre ei nu știa nimic, doar că el și prietenii lui călătoreau împreună cu o femeie Aes Sedai, că două dintre prietenele lui erau femei care mergeau în Tar Valon ca să devină Aes Sedai, dar cuvintele lor îl atinseră ca și cum ar fi știut totul. „A venit după mine.”
Trecu în grabă prin odăile bărbaților și năvăli în cea pe care o împărțea cu Mat și cu Perrin… și rămase țintuit pe loc, cu gura căscată. Camera era plină de femei îmbrăcate în negru și auriu, care munceau cu sârg. Nu era o încăpere mare, iar ferestrele, două crăpături înalte și înguste ca niște săgeți, care dădeau înspre una din curțile interioare, nu o făceau deloc să pară mai mare. În plus, era ticsită – trei paturi pe niște postamente de teracotă negru cu alb, cu un cufăr la capul fiecăruia, trei scaune obișnuite, o poliță cu cele trebuincioase pentru spălat lângă ușă și un dulap mare și larg. Cele opt femei semănau cu niște pești într-un coș.
Femeile abia dacă îi aruncară o privire; continuară să îi scoată hainele – și pe ale lui Mat și ale lui Perrin, deopotrivă – din dulap și să pună în loc unele noi. Tot ce găseau prin buzunare puneau pe cufere, iar hainele vechi erau făcute grămadă, ca niște zdrențe.
— Ce faceți? întrebă el poruncitor când își recapătă suflul. Astea sunt hainele mele!
Una dintre femei pufni disprețuitor și își vârî degetul printr-o gaură din mâneca singurului surtuc pe care îl avea, apoi îl aruncă în mormanul de pe jos.
O alta, o femeie cu părul negru cu un mănunchi mare de chei la brâu, se uita la el. Era Elansu, shatayan a fortăreței. Rand o considera pe femeia cu trăsături colțuroase un fel de menajeră, deși casa de care se ocupa era o fortăreață și câteva zeci de servitori îi dădeau ascultare.
— Moiraine Sedai a spus că toate hainele voastre sunt uzate, iar Domnița Amalisa a poruncit să vi se facă altele noi. Dacă nu o să ne stai în cale, continuă ea hotărâtă, o să terminam mai repede.
Puțini erau bărbații pe care shatayan nu-i putea convinge să-i facă pe plac – unii îl pomeneau chiar și pe Seniorul Agelmar – și cu siguranță nu se aștepta să i se împotrivească tocmai un băietan căruia ar fi putut să-i fie mamă.