Rand își înghiți cuvintele; n-avea timp să se certe. Suprema Înscăunată putea trimite după el în orice clipă.
— Cinste Domniței Amalisa pentru darul ei, izbuti el să spună, după obiceiurile din Shienar, și cinste și ție, Elansu Shatayan. Te rog, prezintă-i vorbele mele Domniței Amalisa și spune-i că am zis că o slujesc cu trup și suflet.
Asta ar fi trebuit să le mulțumească pe cele două femei în ceea ce privește ceremonia, atât de dragă celor din Shienar.
— Dar acum aș vrea să mă schimb.
— Foarte bine, zise Elansu pe un ton calm. Moiraine Sedai a spus să arunci toate hainele vechi. Tot, tot. Chiar și lenjeria.
Mai multe femei se uitau la el pieziș. Nici una nu dădu semne că vrea să plece.
Își mușcă obrazul, căznindu-se să nu izbucnească în râs. Multe erau altfel în Shienar decât era el obișnuit și erau unele lucruri cu care nu s-ar fi obișnuit nici dacă ar fi trăit o veșnicie. Începuse să se spele la primele ore ale dimineții, când scăldătorile mari, acoperite cu faianță, erau goale, după ce descoperise că în oricare alt moment se putea întâmpla ca vreo femeie să intre în apă lângă el. Vreo bucătăreasă sau Domnița Amalisa însăși, sora Seniorului Agelmar – baia, în Shienar, era un loc unde nu se ținea seama de ranguri – care se aștepta să o spele pe spate după ce îi făcuse și lui același serviciu și care îl întreba de ce era atât de roșu la față, stătuse prea mult la soare? Curând însă, femeile aflară de la ce i se trăgea îmbujorarea, și majoritatea celor din fortăreață păreau încântate de sfiiciunea lui.
„Peste un ceas s-ar putea să fiu mort sau chiar mai rău, iar ele așteaptă să mă vadă înroșindu-mă!” Își drese vocea.
— Dacă aștepți afară, o să-ți dau restul de haine. Pe cuvânt.
Una dintre femei chicoti ușor și chiar și lui Elansu îi veni să râdă, însă în cele din urmă se mulțumi să încuviințeze din cap și le spuse celorlalte să adune grămezile de pe jos. Plecă ultima și se opri în ușă ca să adauge:
— Și cizmele. Moiraine Sedai a zis „totul”.
Rand deschise gura să spună ceva, apoi o închise la loc. Cizmele, cel puțin, erau încă bune, făcute de Alwyn al’Van, cizmarul din Emond’s Field, bine lucrate și comode. Dar dacă trebuia să renunțe la cizme pentru ca shatayan să îl lase în pace, era dispus să i le dea și, pe deasupra, orice altceva ar mai fi vrut. Nu avea timp.
— Da. Da, bineînțeles. Pe cuvânt, împinse ușa, silind-o să iasă.
Rămas singur, se lăsă pe pat să își scoată cizmele – erau încă bune, puțin roase, pielea era crăpată pe ici și pe colo, dar puteau fi încă purtate și îi veneau bine – apoi își dădu hainele jos, grăbit, punând totul teanc peste cizme, după care se spălă, la fel de iute. Apa era rece; apa era întotdeauna rece în camerele bărbaților.
Dulapul avea trei uși largi sculptate simplu, așa cum se obișnuia în Shienar, mai degrabă sugerând decât înfățișând mai multe cascade și iazuri mărginite de stânci. Deschise ușa din mijloc și se uită la ce era acum în locul puținelor veșminte pe care le adusese cu el. Douăsprezece surtuce cu guler înalt din cea mai fină lână, atât de bine croite cum nu văzuse decât la marii neguțători și la Seniori, cele mai multe brodate, ca hainele de sărbătoare. O duzină! Trei cămăși pentru fiecare dintre ele, din in și din mătase, cu mâneci largi și manșete strâmte. Două mantii. Două, de unde până atunci se descurcase tot timpul cu una singură. O mantie era simplă, din lână groasă, verde-închis, iar cealaltă era albastru-închis, cu guler tare, cu bâtlani brodați cu fir de aur… și, în partea stângă, sus, acolo unde Seniorii își purtau blazonul…
Mâna i se întinse singură după mantie. Ca și cum nu ar fi știut la ce să se aștepte, degetele merseră pe urma broderiei – un șarpe încolăcit, aproape făcut ghem, dar un șarpe cu patru picioare și coama aurie de leu, cu solzi purpurii și aurii, cu cinci gheare de aur la fiecare picior. Mâna se trase înapoi ca arsă. „Ajută-mă, Lumină! Amalisa a făcut asta sau Moiraine? Câți au văzut-o? Câți știu ce este, ce înseamnă? De-ar ști unul singur și tot e prea mult. Arde-m-ar, încearcă să mă omoare. Nenorocita de Moiraine nici nu vrea să vorbească cu mine, dar acum mi-a dat niște nenorocite de haine noi și frumoase în care să mor!” O bătaie ușoară în ușă îl făcu să tresară, speriat.
— Ai terminat? se auzi vocea lui Elansu. Tot, tot. Poate că ar fi mai bine să…
Un scârțâit, ca și cum ar fi încercat clanța. Rand își dădu brusc seama că era încă gol.
— Sunt gata, striga el. Pace! Nu intra!
Se grăbi să adune lucrurile pe care le avusese pe el, cizmele și celelalte.
— Le aduc eu!
Ascunzându-se în dosul ușii, o deschise doar atât cât să pună grămada în brațele lui Elansu.
— Asta-i tot.
Shatayan încercă să privească prin crăpătura ușii.
— Ești sigur? Moiraine Sedai a zis totul. Poate că ar fi mai bine să mă uit…
— Asta-i tot, bodogăni el. Pe cuvânt.
Împinse ușa cu umărul și i-o închise în nas; din partea cealaltă se auziră râsete.
Mormăind ceva în barbă, se îmbrăcă rapid. Le credea în stare să găsească un motiv oarecare ca să intre peste el în cameră. Pantalonii erau mai strâmți decât cei cu care era el obișnuit, dar comozi, iar cămașa, cu mânecile ei largi, era îndeajuns de albă cât să o mulțumească și pe cea mai pretențioasă gospodină din Emond’s Field. Cizmele până la genunchi îi veneau atât de bine de parcă le purtase un an întreg. Spera doar că era vorba de un cizmar bun și nu lucrătura femeilor Aes Sedai.
Toate hainele puse la un loc aveau să facă o legătură mare cât el. Totuși, se obișnuise din nou cu cămăși curate, să nu poarte aceiași pantaloni zi după zi până când sudoarea și murdăria îi făceau la fel de scorțoși precum cizmele din picioare, și apoi să îi poarte în continuare. Își scoase desagii din cufăr și vârî înăuntru tot ce putu, apoi, fără tragere de inimă, întinse mantia neobișnuită pe pat și puse deasupra câteva cămăși și pantaloni. Împăturită cu blazonul primejdios în interior și legată cu o sfoară înfășurată în așa fel încât să o poată atârna pe umăr, nu arăta mult diferit de boccelele pe care le văzuse pe drum la alți tineri.
Sunetul trâmbițelor pătrunse prin crăpăturile ca niște săgeți care țineau loc de ferestre, trâmbițele din fanfara de dincolo de ziduri, trâmbițele din turnurile fortăreței care le răspundeau.
— O să desfac broderia de îndată ce o să pot, murmură el.
Văzuse femei care făceau asta când greșeau sau se răzgândeau în privința modelului, și nu părea prea complicat.
Restul de haine – de fapt, cele mai multe – le băgă la loc în dulap. Nu era cazul ca prima persoană care își vâra capul în cameră după ce pleca să își dea seama imediat că fugise.
Încruntat, se lăsă în genunchi lângă pat. Postamentele de teracotă pe care erau puse paturile erau de fapt sobe, iar focul mocnit care ardea toata noaptea ținea patul cald în timpul celor mai friguroase nopți de iarnă. Nopțile erau și acum mai reci decât era el obișnuit în această perioadă a anului, dar păturile erau de ajuns. Deschise ușița de la sobă și scoase o legătură pe care nu o putea lăsa acolo. Era bucuros că Elansu nu se gândise că cineva ar putea să țină haine în acel loc.
Puse legătura pe pături, desfăcu un colț și o despături în parte. O mantie de Menestrel, întoarsă pe dos ca să ascundă sutele de petice care o acopereau, petice de toate mărimile și în toate culorile imaginabile. Mantia era încă destul de bună; peticele erau însemnele Menestrelului. Fuseseră însemnele Menestrelului.