— Mmrrîî, şoptea el încetişor, în timp ce bătrâna, aşezată pe pragul casei îl ţinea în braţe şi privea fix peste capul lui la pământul exilului ei.
Aşa cum stătea acum pe rădăcina noduroasă şi mare a unui copac inelar de pe malul Bălţii Adunării, se gândea la Nana, la pisică, la apa argintie a lacului Serene, la munţii înalţi pe care dorise cu pasiune să se caţere, la escaladarea munţilor dincolo de ceaţă şi de ploaie, în îngheţul şi strălucirea piscurilor. Se gândea la multe, prea multe lucruri. Şedea liniştit, dar mintea nu vroia să-i fie liniştită. Venise aici pentru pace, dar gândurile îi alergau de la trecut la viitor, şi din nou înapoi la trecut. Îşi regăsise liniştea doar un moment. Unul dintre bâtlani ieşise tăcut la plimbare în apa de pe malul cel mai îndepărtat al bălţii. Ridicându-şi capul mic, se uită fix la Lev. El îi întoarse privirea şi timp de o clipă, se simţi în acel ochi rotund, transparent, la fel de nemărginit ca un cer senin fără nori; iar clipa era întreagă, transparentă, calmă, o clipă din inima tuturor clipelor, clipa prezentului etern al tăcerii animale.
Bâtlanul se întoarse şi îşi înclină capul, scrutând apa întunecată după peşte.
Lev se ridică, încercând să se mişte tot aşa de tăcut şi de îndemânatic ca pasărea şi părăsi cercul copacilor, trecând printre două dintre trunchiurile masive roşii. Peisajul arăta de parcă pătrunsese printr-o uşă într-un loc cu totul diferit. Valea puţin adâncă strălucea în razele soarelui, cerul era măturat de vânt şi plin de viaţă; soarele poleia acoperişul din lemn vopsit în roşu al Casei de Rugăciuni, care se înălţa pe partea sudică a râpei. O mulţime de oameni se adunaseră deja la Casa de Rugăciuni, stând pe trepte şi pe verandă şi discutând, iar Lev grăbi pasul. Dorea să alerge, să ţipe. Nu mai era vreme pentru linişte. Aceasta era prima dimineaţă a bătăliei, începutul victoriei.
Andre îl salută.
— Vino! Toată lumea îl aşteaptă pe Şeful Lev!
El râse şi alergă. Urcă cele şase trepte ale verandei din două sărituri.
— Bine, bine, bine, le spuse, ce fel de disciplină este asta, unde vă sunt recruţii, crezi că asta este o ţinută reglementară, Sam? Sam, un bărbat brunet, scund şi îndesat, îmbrăcat doar cu pantaloni albi, stătea nemişcat în cap, lângă balustrada verandei.
Elia îşi asumase răspunderea întrunirii. Oamenii nu merseră înăuntru, dar se aşezară de jur împrejur pe verandă pentru a vorbi, căci lumina soarelui era foarte plăcută. Ca de obicei, Elia se comporta cu sobrietate, dar sosirea lui Lev le dăduse curaj celorlalţi, astfel că discuţia fu însufleţită, dar scurtă. Scopul întrunirii le deveni clar aproape imediat. Elia dorea ca o altă delegaţie să meargă în Cetate să vorbească cu conducătorii, dar nimeni altcineva nu fu de acord; toţi solicitară o adunare generală a locuitorilor din Shantih. Hotărâră ca aceasta să aibă loc înainte de apusul soarelui, iar tinerii promiseră să anunţe satele îndepărtate şi fermele. În timp ce Lev tocmai se pregătea să plece, Sam, care stătuse liniştit în cap tot timpul discuţiei, reveni în poziţia normală printr-o singură mişcare graţioasă şi-i spuse lui Lev, zâmbind:
— Arjuna, va fi o mare bătălie.
Cu mintea plină de sute de probleme, Lev îi zâmbi lui Sam şi plecă.
Campania prin care locuitorii din Shantih au fost informaţi era un lucru nou pentru ei, totuşi unul familiar. În şcoala oraşului sau la Casa de Rugăciuni, toţi îi învăţaseră principiile şi tacticile; cunoşteau vieţile eroilor-filozofi Gandhi şi King, şi istoria Poporului Păcii, da şi ideile care inspiraseră acele vieţi, acea istorie. În exil, Poporul Păcii continuase să trăiască potrivit acelor idei; şi până acum o făcuse cu succes. Cel puţin, reuşiseră să rămână independenţi, cu toate că preluaseră întreaga activitate agricolă a comunităţii, dar împărţeau cu Cetatea toate produsele. În schimb, Cetatea le furniza unelte şi utilaje fabricate de oţelăriile guvernamentale, peşte prins de flota Cetăţii şi diferite alte obiecte pe care colonia întemeiată mai demult le putea obţine cu mai mare uşurinţă. Se stabilise un aranjament satisfăcător pentru ambele părţi.
Treptat însă, termenii tranzacţiei deveniseră din ce în ce mai inegali. Shantih cultiva bumbac şi copaci de mătase şi lua material neprelucrat de la filaturile Cetăţii pentru a-l croi şi a-l coase. Dar filaturile lucrau foarte încet. Dacă oamenii Oraşului aveau nevoie de haine, mai bine şi le ţeseau şi le coseau singuri. Peştele proaspăt şi uscat pe care-l aşteptau nu mai sosea. Recoltă slabă, explica Consiliul. Uneltele nu erau înlocuite. Cetatea furnizase fermierilor uneltele; dacă fermierii nu le păstrau cu grijă era datoria lor să le înlocuiască, susţinea Consiliul. Şi lucrurile avansaseră suficient de lent încât să nu apară nici o criză. Locuitorii din Shantih acceptaseră, se adaptaseră, se descurcaseră. Copiii şi nepoţii exilaţilor, acum bărbaţi şi femei în toată firea, nu văzuseră niciodată în acţiune mecanismul conflictului şi al rezistenţei, care reprezenta forţa de coeziune a comunităţii lor.
Dar fuseseră instruiţi în privinţa spiritului, motivelor şi regulilor lui. Învăţaseră şi practicaseră acest mecanism în conflictele minore care apăreau în cadrul oraşului. Îi priviseră pe cei mai vârstnici cum ajung, uneori prin dezbateri pasionante, iar alteori printr-un consimţământ aproape tacit, la soluţii ale problemelor şi neplăcerilor. Învăţaseră cum să perceapă semnificaţiile unei întruniri, nu vocea cea mai ridicată. Învăţaseră că trebuie să judece de fiecare dată dacă supunerea era necesară şi îndreptăţită, sau nepotrivită şi greşită. Învăţaseră că acţiunea violentă este dovada slăbiciunii şi că forţa spiritului se află în rămânerea cât mai aproape de adevăr. Cel puţin, ei credeau în toate astea şi erau încredinţaţi că le învăţaseră fără vreo urmă de îndoială. Nici unul dintre ei, indiferent de provocare, nu ar fi recurs la violenţă. Aveau această convingere şi de aceea erau puternici.
— De data asta nu va fi uşor, le spusese Vera, înainte ca ea şi ceilalţi să plece spre Cetate. Ştiţi că nu va fi uşor.
Ei dăduseră din cap aprobativ, zâmbind şi o încurajaseră. Cu siguranţă, nu va fi uşor. Victoriile uşoare nu sunt adevărate cuceriri.
În timp ce mergea de la o fermă la alta în sud-vestul oraşului Shantih, Lev le cerea oamenilor să vină la marea adunare şi le răspundea la întrebările despre Vera şi ceilalţi ostatici. Unii dintre ei se temeau de ce ar fi putut să facă bărbaţii Cetăţii mai departe, iar Lev le spunea:
— Da, ar putea face mai rău decât să ia câţiva ostatici. Nu ne putem aştepta să fie imediat de acord cu noi, când noi nu suntem de acord cu ei. Ne aşteptăm la o luptă.
— Dar când ei se luptă, folosesc cuţite — şi mai există aia — acel loc de biciuire, ştii spuse o femeie, coborându-şi vocea. Unde îşi pedepsesc tâlharii şi… Ea nu termină. Toţi priveau încurcaţi şi neliniştiţi.
— Sunt prinşi în cercul violenţei care i-a adus aici, zise Lev. Noi nu. Dacă rămânem fermi, toţi împreună, atunci ei vor vedea forţa noastră; vor vedea că este mai mare ca a lor. Vor accepta să ne asculte. Şi îşi vor câştiga singuri libertatea.
Faţa şi vocea lui erau atât de încurajatoare în timp ce vorbea, încât fermierii putură observa că le spunea numai adevărul şi începură să privească înainte la următoarea confruntare cu Cetatea, în loc să se înspăimânte de ea. Doi fraţi cu nume împrumutate din Lungul Marş, Lyons şi Pamplona se străduiră în mod deosebit. Pamplona care era mai simplu îl urmă pe Lev din fermă în fermă tot restul dimineţii astfel că putu auzi de zece ori repetarea Planului Rezistenţei.
După-amiază, Lev lucră cu tatăl său şi cu alte trei familii care-şi recoltau orezul nedecorticat, deja copt pentru ultimul seceriş, ce trebuia strâns indiferent ce se întâmpla. Tatăl său merse să cineze cu una din aceste familii. Lev mâncă împreună cu Southwind. Ea părăsise casa mamei ei şi trăia singură într-o căsuţă în vestul oraşului pe care ea şi Timmo o construiseră când s-au căsătorit. Casa se înălţa singuratică în câmpuri, deşi apărea în peisajul celui mai apropiat grup de clădiri de la periferia oraşului. Lev, Andre, nevasta lui Martin, Italia, sau toţi trei veneau adesea aici să cineze, aducând câte ceva ca să împartă cu Southwind. Ea şi Lev mâncară împreună, aşezaţi pe pragul casei, pentru că era o după-amiază frumoasă de toamnă târzie. Apoi merseră împreună la Casa de Rugăciuni unde două sau trei sute de oameni se adunaseră deja şi la fiecare minut veneau tot mai mulţi.