Herman Macmilian asculta zâmbind. Buzele sale minunat conturate schiţau un zâmbet aproape constant.
— Nu-i o idee rea, spuse. Nu-i deloc o idee rea, Senior Consilier.
Falco se înarmă cu vocea sa protectoare, pentru că decisese că Herman Macmilian era un individ care-i putea fi de folos.
— Gândiţi-vă la asta, spuse. Gândiţi-vă singur la asta. Ştia că tânărul Macmilian chiar asta şi făcea. Cum v-ar plăcea să deţineţi o asemenea moşie, Don Herman? Un mic… care este cuvântul, vechiul cuvânt…
— Regat, completă bătrânul Burnier.
— Da. Un mic regat numai al dumneavoastră. Ce părere aveţi?
Vorbise flatându-l şi Herman Macmilian se umflase în pene. În supraestimarea de sine există întotdeauna un locşor pentru şi mai multă supraestimare de sine.
— Nu-i rău, oftă raţional, Macmilian
— Ca să ducem planul la îndeplinire avem nevoie de vigoarea dumneavoastră tinerească şi de înţelepciune. Deschiderea unor noi ferme a fost întotdeauna o afacere lentă. Munca forţată este unicul mod de a desţeleni în timp scurt teritorii întinse. Dacă aceste frământări din Shanty vor continua, vom avea destui ţărani rebeli pe care să-i condamnăm la muncă silnică. Dar, atâta timp cât toate astea sunt doar vorbe şi nu fapte, trebuie să-i împingem din spate, trebuie să pocnim din bici, ca să-i facem să lupte, trebuie să-i împingem spre o răscoală, înţelegeţi? Cum vi se pare un asemenea gen de acţiune?
— O adevărată plăcere, Senior. Viaţa este plictisitoare aici. Nu ne dorim nimic altceva decât acţiune.
"Acţiune, gândi Falco, este ceea ce-mi trebuie şi mie. Mi-ar face mare plăcere să-i scot dinţii din gură acestui tânăr îngâmfat. Dar este pe punctul de a-mi deveni folositor, aşa că îl voi folosi" şi zâmbi.
— Iată ce speram să aud! Ascultaţi, Don Herman. Aveţi influenţă asupra tinerilor — un dar natural de conducător. Acum spuneţi-mi ce credeţi despre această idee. Gardienii noştri sunt suficient de loiali, dar sunt indivizi mărginiţi, proşti, uşor de păcălit de trucurile celor din Shanty. Ceea ce ne-ar trebui pentru a-i conduce ar fi o trupă de militari de elită, tineri aristocraţi, curajoşi, inteligenţi şi comandaţi cum se cuvine. Bărbaţi cărora să le fie dragă lupta ca şi curajoşilor noştri strămoşi de pe Pământ. Credeţi că o asemenea trupă ar putea fi organizată şi antrenată? Cum ne sugeraţi să demarăm?
— Tot ceea ce vă trebuie este un conducător, spuse fără ezitare Herman Macmilian. Pot să antrenez o astfel de trupă într-o săptămână sau două.
După acea noapte, tânărul Macmilian deveni un vizitator frecvent al Casei Falco, venind cel puţin o dată pe zi ca să stea de vorbă cu Consilierul. Ori de câte ori Luz se afla în partea din faţă a casei, i se părea că Macmilian se afla şi el acolo; aşa că îşi luă obiceiul să petreacă mai mult timp în propria ei cameră, sau mansardă, sau în grădina-salon. Îl evitase întotdeauna pe Herman Macmilian şi nu din cauză că i-ar fi displăcut — era imposibil să-ţi displacă o persoană atât de arătoasă — ci din cauză că era umilitor să ştie că toţi cei care îi vedeau pe Luz şi pe Herman împreună îşi spuneau unul altuia, o gândeau şi o spuneau:
— Ah, în curând se vor căsători.
Fie că o dorea sau nu, el purta cu sine ideea de căsătorie, constrângând-o şi pe ea să se gândească la asta; aşa că, independent de propria-i voinţă, fără măcar s-o gândească, fusese întotdeauna foarte rezervată în faţa lui. Acum i se întâmpla la fel, cu o excepţie: văzându-l zi de zi, ca pe un obişnuit de-al casei, decisese că — în ciuda oricărui fapt, în mod extravagant şi regretabil — poate să-ţi fie dezagreabil chiar şi un bărbat cât se poate de agreabil.
Venise în grădina-salon din spatele casei, fără să bată la uşă şi stătea nemişcat, în picioare, o siluetă graţioasă şi totodată solidă, cu tunica prinsă strâns în centură. Cuprinse cu privirea încăperea care se deschidea în faţa marii grădini centrale, în jurul căreia fusese construită partea din spate a casei. Uşile grădinii erau deschise şi zgomotul unei ploi mărunte şi domoale care cădea peste aleile şi boschetele grădinii dădea încăperii un aer tihnit.
— Deci aici te ascunzi, spuse.
Luz se ridicase de pe scaun atunci când îl văzuse apărând. Purta o fustă din pânză de casă, închisă la culoare şi o bluză albă, cu mâneci lungi, care abia se distingea în lumina scăzută. În spatele ei, în umbră, era încă o femeie care, aşezată pe scaun torcea cu un fus mic.
— Întotdeauna te ascunzi aici, da? repetă Herman. Nu înainta în cameră, poate aşteptând să fie invitat, poate — la fel de bine — conştient de efectul dramatic al prezenţei sale în cadrul uşii.
— Bună ziua, Don Herman. Îl cauţi pe tata?
— Tocmai am stat de vorbă cu el.
Luz oftă. Deşi era curioasă să ştie ce-şi tot vorbeau atât de mult în ultima vreme Herman şi tatăl ei, în mod cert nu avea de gând să-l întrebe. Tânărul înainta şi rămase în picioare în faţa lui Luz, privind-o cu un zâmbet amuzat. Îi luă mâna şi i-o ridică spre buze, sărutându-i-o. Luz şi-o smulse cu o grimasă de iritare.
— Este un obicei stupid, spuse întorcându-se pe jumătate.
— Toate obiceiurile sunt stupide, dar bătrânii noştri nu pot trăi fără ele. Îşi închipuie că lumea s-ar sparge în bucăţi. Sărutări de mâini, plecăciuni, seniorul ăsta, seniora cealaltă, toate cum erau făcute în Lumea Veche, istorie, cărţi, mofturi… Ei bine!
Luz râse fără să vrea. Era amuzant să-l asculţi pe Herman transformând cu atâta dezinvoltură în nonsensuri lucruri care îi încorsetau într-o atât de mare măsură şi atât de iritant viaţa.
— Gărzile negre progresează foarte bine, spuse el. Ar trebui să vii să ne vezi antrenându-ne. Vino mâine dimineaţă.
— Ce "Gărzi Negre"? întrebă ea cu ironie, aşezându-se şi reluându-şi lucrul de mână, o boneţică cu broderie fină pentru cel de-al patrulea copil pe care urma să-l nască Eva. Asta era problema cu Herman, dacă ai apucat să zâmbeşti sau să-i vorbeşti o dată cu naturaleţe sau l-ai făcut să simtă că îl admiri, forţează nota: o forţează în avantajul lui şi nu-ţi mai rămâne decât să-i dai imediat peste nas.
— Mica mea armată, răspunse el. Ce mai e şi asta? Se aşeză lângă ea pe canapeaua de răchită. Nu era loc suficient pentru corpul lui uriaş şi pentru corpul ei zvelt. Îşi trase fusta de sub el.
— O bonetă, răspunse, încercând să-şi controleze temperamentul care începuse să se revolte. Pentru copilul Evitei.
— O, Dumnezeule, da, ce animal de prăsilă mai e şi fata asta! Aldo şi-a cam umplut tolba. Nu primim bărbaţi însuraţi în Gardă. Am reuşit să strângem o ceată pe cinste. Trebuie să vii să-i vezi.
Luz executa o floricică microscopică şi nu-i răspunse.
— Am fost să arunc o privire peste pământurile mele. De asta n-am fost aici ieri.
— N-am observat, spuse Luz.
— Să-mi aleg proprietatea. O vale în jos, pe Râul Morii. Odată defrişat va fi un pământ straşnic. Casa mea va fi construită sus, pe o colină. Am ochit pe loc amplasamentul pentru ea. O casă mare, ca şi asta, dar mai mare, două etaje, cu balcoane de jur împrejur. Şi hambare şi o fierărie şi aşa mai departe. Apoi, jos, în vale, lângă râu, barăcile muncitorilor, acolo unde pot să-i supraveghez. Orezăriile în mlaştinile din zonele în care râul se lărgeşte, la capătul văii. Pe crestele dealurilor, livezi: copaci de mătase şi fructe. O să transform în cherestea câteva dintre păduri şi o să păstrez alte câteva pentru vânătoarea de iepuri. Va fi un loc splendid, un regat. Vino cu mine să-l vezi data viitoare când mă voi duce acolo. O să trimit o cabrioletă cu pedale a Casei Macmilian. Pentru o fată este prea mult de mers pe jos. Ar trebui să-l vezi.