— De ce?
— O să-ţi placă, spuse Herman cu o încredere de nezdruncinat. Cum ţi-ar plăcea să ai un loc aşa ca ăsta, numai al tău? Să stăpâneşti totul, cât poţi cuprinde cu privirea. O casă mare, o mulţime de servitori, propriul tău regat.
— Femeile nu sunt regi, spuse Luz, reîncepând să coasă. Lumina scăzuse cu adevărat mult prea mult acum pentru a mai distinge ceva, dar asta îi dădea o scuză pentru a nu privi spre Herman. El continua s-o privească fix, cu chipul concentrat şi lipsit de expresie: ochii îi păreau mai întunecaţi decât de obicei şi încetase să mai zâmbească. Deodată, deschise gura şi începu să râdă.
— Ha, ha! un râs prea firav pentru un bărbat atât de mare. Nu. Fără nici o excepţie femeile au întotdeauna o cale de a obţine ceea ce doresc, nu-i aşa, micuţa mea Luz?
Ea continua să coase fără să-i răspundă.
Herman îşi apropie faţa de a ei şi-i şopti:
— Descotoroseşte-te de femeia asta!
— Ce-aţi spus? întrebă Luz cu voce normală.
— Trimite-o de-aici! repetă Herman, făcând un semn dispreţuitor.
Luz împlântă cu grijă acul în cutia lui, îşi strânse aţele şi se ridică.
— Scuzaţi-mă, Don Herman. Trebuie să mă duc să vorbesc cu bucătarul, spuse şi ieşi. Cealaltă femeie continua să şadă, torcând. Herman rămase câtva timp aşezat, sugându-şi buzele; se ridică zâmbind şi ieşi cu paşi lenţi, cu degetele vârâte în curea.
După un sfert de oră Luz, privind prin uşa pe care ieşise şi nemaivăzându-l pe Herman Macmilian, se întoarse.
— Tâmpitul! spuse şi scuipă pe podea.
— E foarte arătos, spuse Vera, prinzând ultimele fire de mătase şi răsucindu-le repede într-un fir de tort fin şi uniform, punându-şi apoi fusul plin înapoi pe genunchi.
— Foarte, răspunse Luz. Ridică boneţica împachetată cu grijă la care lucrase, o privi, o transformă într-un ghemotoc şi o aruncă de-a lungul încăperii ca pe o minge.
— La dracu'! spuse.
— Felul în care ţi-a vorbit te-a înfuriat, spuse Vera mai mult interogativ.
— Felul în care vorbeşte, felul în care priveşte, felul în care stă, felul în care este… Uh! Mica mea armată, casa mea cea mare, servitorii mei, ţăranii mei, micuţa mea Luz. Dacă aş fi bărbat l-aş da cu capul de toţi pereţii până i-ar zbura dinţii săi mari din gură.
Vera râse. Nu râdea des de obicei, numai atunci când era stârnită.
— Nu, n-ai face-o.
— Aş face-o. L-aş ucide.
— O, nu. Nu. N-ai face-o. Pentru că dacă ai fi bărbat, ai şti că eşti la fel de puternic sau mai puternic decât el, aşa că nu ai avea nevoie s-o dovedeşti. Necazul este că eşti femeie, aici, unde ei toţi îţi repetă că eşti slabă, iar tu îi crezi. A fost nostim când a spus că văile din sud sunt prea departe pentru ca o fată să meargă pe jos până acolo! Vreo doisprezece kilometri!
— Niciodată n-am mers pe jos atât de departe. Probabil că nici jumătate din distanţa asta.
— Ei bine, asta vroiam să pricepi. Ei îţi spun că eşti slabă şi neajutorată. Şi dacă tu crezi, te înfurii şi vrei să pocneşti bărbaţii.
— Da, vreau, spuse Luz, învârtindu-se în jurul Verei. Vreau să pocnesc bărbaţii. Vreau şi probabil că o s-o şi fac.
Vera continua să stea, privind în sus spre fată:
— Da. Continuă plină de gravitate. Dacă te vei mărita cu un bărbat ca acesta şi vei trăi viaţa acestuia, atunci sunt de acord. S-ar putea să nu doreşti într-adevăr să pocneşti bărbaţii, dar o vei face.
Luz se întoarse cu faţa spre ea şi o privi ţintă.
— Asta este hiba, spuse în cele din urmă. Hidos! S-o spui în felul acesta. Să n-am nici o altă şansă decât să pocnesc bărbaţii şi să nu aibă, de fapt, nici o importanţă ceea ce doresc.
— Bine-nţeles că are importanţă ceea ce-ţi doreşti.
— Nu are, asta-i toată hiba.
— Are. Asta-i hiba. Tu alegi. Tu alegi dacă faci sau nu alegerea.
Luz rămase în picioare un timp, fixând-o cu privirea. Obrajii ei încă ardeau, roşii de febră, dar sprâncenele nu-i coborâseră, erau ridicate ca şi cum ar fi fost surprinsă sau înfricoşată, ca şi cum ceva cu totul neaşteptat le-ar fi ridicat, independent de voinţa ei.
Se mişcă nehotărâtă, apoi ieşi pe uşa deschisă în grădina care se înălţa în inima casei.
Atingerea picăturilor rare de ploaie pe faţa ei i se părea blândă.
Stropii de ploaie căzând în micul bazin al fântânii din centrul grădinii iscau inele delicate ce se întretăiau, fiecare inel alergând dintr-un impuls de mişcare spre exterior.
Un tremur fără sfârşit al cercurilor pasagere pe suprafaţa apei, în bazinul de piatră cenuşie.
Zidurile casei şi ferestrele închise plasate de jur împrejurul grădinii erau liniştite. Grădina părea o încăpere lăuntrică a casei, izolată, protejată. Dar o încăpere cu acoperişul smuls. O încăpere potopită de ploaie.
Braţele lui Luz erau ude şi reci. Se înfioră. Se întoarse spre uşă, reintrând în încăperea obscură în care stătea Vera.
Se opri în picioare între Vera şi lumină şi spuse cu o şoaptă răguşită:
— Ce fel de bărbat este tatăl meu?
Se lăsă tăcerea.
— Crezi că este cinstit din partea ta să mă întrebi aşa ceva? Sau din partea mea să răspund?… Ei bine, cred că totuşi este. Deci, ce pot spune? Este puternic, este rege… şi unul adevărat.
— Ăsta-i doar un cuvânt. Nu ştiu ce înseamnă.
— Există vechi poveşti: fiul regelui călăreşte un tigru… Ei bine, vreau să spun că are o forţă sufletească şi o grandoare a inimii. Dar când un bărbat este zăvorât între zidurile pe care singur le-a construit cât mai puternice şi cât mai înalte, din acel moment, în întreaga sa viaţă forţa nu-i va mai fi suficientă. Nu va mai putea ieşi din ele.
Luz străbătu încăperea, se opri să ridice boneţica de pe scaunul pe care aterizase şi rămase în picioare cu faţa întoarsă spre Vera, netezind micuţul fragment de îmbrăcăminte pe jumătate brodat.
— Nici eu nu voi mai putea, spuse.
— Oh, nu, nu, replică energic Vera. Tu nu eşti înăuntrul zidurilor împreună cu el. Nu el te protejează pe tine — tu îl protejezi pe el. Când bate vântul, nu bate în ei, ci în acoperişurile şi zidurile acestei Cetăţi pe care taţii săi au construit-o ca pe o fortăreaţă împotriva necunoscutului, ca pe o protecţie. Şi tu eşti o parte din ea, din acoperişurile şi zidurile sale, casa lui, Casa Falco. Oricare i-ar fi titlul, Senior, Consilier, Şef. La fel sunt toţi servitorii şi gardienii, toţi bărbaţii şi toate femeile cărora le poate da ordine. Toţi sunt parte din această casă, zidurile care să-l protejeze de vânt. Înţelegi ce vreau să-ţi spun? M-am exprimat atât de prosteşte. Nu ştiu cum s-o fac. Ceea ce vreau să înţelegi este că, după părerea mea, tatăl tău e un bărbat care ar putea fi grozav, dar a făcut o mare greşeală. N-a ieşit niciodată afară în ploaie.
Vera începu să înfăşoare firicelul de tors pe care îl torsese cu fusul, într-un ghem, uitându-se cu atenţie la el, în lumina scăzută.
— Şi uite aşa, pentru că nu vrea să fie rănit, greşeşte cu cei pe care îi iubeşte cel mai mult. Şi când vede ce-a făcut, în cele din urmă, este rănit la rândul său.
— Este rănit, el? ripostă cu violenţă fata.
— Oh, acesta este ultimul lucru pe care îl învăţăm despre părinţii noştri. Ultimul. Pentru că după ce îl învăţăm, ei nu ne mai sunt în veci părinţi, ci doar alte fiinţe ca şi noi…
Luz se aşeză pe canapeaua de răchită şi-şi puse boneţica pe genunchi, continuând s-o netezească cu grijă, cu două degete. După o vreme spuse:
— Sunt bucuroasă că ai venit aici, Vera.
Vera zâmbi şi continuă să răsucească firul subţire.