Respira aproape la fel de greu ca şi Lev şi ochii îi erau ieşiţi din orbite. Fu cuprins de un fel de râs gâfâit, icnit, privind cum respiraţia puternică a lui Lev ridica şi cobora ţeava.
— Ai auzit vreodată cum face una din astea, băiete? Tare, tare, ca prăbuşirea unui inel de copaci. Împinse muscheta mai tare în pieptul lui Lev şi apoi smuci puşca în sus, ţintind deodată cerul şi trăgând.
Năucit de zgomotul asurzitor, Lev se trase înapoi şi rămase în picioare, cu ochii holbaţi. Chipul lui Angel care era de felul lui pământiu, se albi brusc, zgâlţâit de reculul puştii grosolan manufacturate.
Sătenii din spatele lui Lev, crezând că a fost împuşcat, dădură năvală înainte; iar ceilalţi gardieni, o luară la fugă odată cu ei strigând şi înjurând. Cravaşele lungi se desfăşurară şi pocniră straniu în ceaţă.
— Sunt nevătămat, spuse Lev.
Vocea îi suna depărtată şi înfundată în interiorul propriului craniu.
— Sunt nevătămat! strigă cât de tare putu. Îl auzi pe Angel strigând la rândul său şi şfichiuind obrazul unui sătean.
— Înapoi în rând!
Se alătură grupului de săteni, îngrămădindu-se şi amestecându-se cu ei, apoi, ascultând de gardieni, se desfăşurară câte doi sau trei şi începură să mărşăluiască spre sud, în josul potecii accidentate.
— De ce mergem spre sud? Ăsta nu e drumul Oraşului, de ce mergem spre sud? întrebă cineva din spatele lui, un băiat de vreo 18 ani.
— Este un detaşament de muncă, şopti răguşit Lev. Un fel de muncă. Câţi au luat? Îşi scutură capul ca să scape de ameţeala zumzăitoare.
— Toţi bărbaţii din valea noastră. De ce trebuie să mergem?
— Ca să-i aducem pe ceilalţi înapoi. Când vom fi împreună, vom putea acţiona uniţi. Va fi în regulă. A fost rănit cineva?
— Nu.
Începu să avanseze strecurându-se printre ceilalţi până ajunse în dreptul bărbatului care fusese biciuit. Acesta păşea cu mâna la ochi, un alt bărbat ţinându-l de după umeri pentru a-l ghida; erau ultimii din şir. Vizibil stânjenit de terenul acoperit de ceaţă, un gardian îi prinse mâna din spate.
— Poţi să vezi?
— Nu ştiu, spuse bărbatul apăsându-şi mâna pe faţă. Părul său cenuşiu şi cârlionţat era zbârlit. Purta o cămaşă de noapte şi pantaloni, fără nimic în picioare; tălpile lui mari păreau ciudate, ca ale unui copil, aşa cum şi le târşâia şi lipăia peste pietrele şi noroiul drumului.
— Dă-ţi mâna la o parte, Pamplona, spuse îngrijorat celălalt bărbat. Să putem să aruncăm o privire.
Gardianul care îi mâna din spate ţipă ceva, o ameninţare, sau un ordin să se mişte mai repede.
Pamplonea îşi depărtă mână. Amândoi ochii îi erau închişi; unul era neatins, celălalt nu se putea distinge datorită unei tăieturi deschise, sângerânde, acolo unde cureaua biciului muşcase din colţul sprâncenei până la şaua nasului.
— Doare, spuse. Ce este? Nu pot să văd, am ceva în ochi. Lyons? Tu eşti? Vreau să merg acasă.
Mai mult de o sută de oameni fuseseră luaţi de prin satele şi fermele izolate de la sud şi vest de Shantih să muncească pe noua moşie din South Valley. Ajunseseră acolo dis de dimineaţă, pe când ceaţa se ridica de pe Râul Morii în fuioare şerpuitoare. Pe Drumul Sudului fuseseră postaţi câţiva gardieni care să-i împiedice pe turbulenţii din Santih să se alăture grupului destinat muncii forţate. Se distribuiră unelte: sape, lopeţi, cuţite pentru tăiat puieţii. Fură puşi să muncească în grupuri de câte patru sau cinci, fiecare supravegheat de un gardian înarmat cu o cravaşă sau o muschetă. Nu fuseseră ridicate barăci sau şoproane, nici pentru ei, nici pentru cei treizeci de gardieni. Când se lăsă seara, aprinseră focuri de tabără din lemn ud şi se culcară pe pământul ud. Fuseseră aprovizionaţi cu hrană, dar pâinea se îmbibase de ploaia necruţătoare, aşa că o parte din ea nu era altceva decât o pastă cleioasă.
Gardienii bodogăneau, amărâţi, între ei. Ţăranii şopocăiau fără să se oprească. La început, ofiţerul însărcinat cu operaţiunea, căpitanul Eden, încercă să le interzică să vorbească între ei, temându-se de o conspiraţie; apoi, când realiză că o parte din ei se certa cu cealaltă parte care opta pentru o evadare pe timp de noapte, îi lăsă să vorbească. Nu avea nici un rost să-i împiedice să plece pe furiş, ascunşi în întuneric; gardienii stăteau prin preajmă, cu muschetele în mâini, dar nu puteau să vadă prin întuneric, nu aveau nici o posibilitate să păstreze focurile aprinse în ploaie şi nu erau în stare să-şi organizeze o "suprafaţă destinată construcţiei", aşa cum li se ordonase. Ţăranii munciseră din greu pentru defrişarea terenului, dar se dovediseră incapabili şi mult prea proşti pentru a construi orice fel de îngrădire sau palisadă din altceva decât din arbuşti tăiaţi şi din rugi, iar proprii săi oameni nu aveau să-şi părăsească armele pentru o asemenea muncă.
Căpitanul Eden îşi postă oamenii de veghe; el însuşi nu dormi întreaga noapte.
Dimineaţa oamenii lui şi sătenii încă mai păreau a fi acolo; fiecare se mişca încet prin ceaţa rece şi le trebuiră ore întregi să aprindă focurile şi să ia un fel de mic dejun cald. Apoi au redistribuit uneltele, săpăligile lungi şi cuţitele de tăiat arbuşti din oţel bine ascuţit, macetele. O sută douăzeci de oameni înarmaţi astfel, împotriva a treizeci dotaţi cu bice şi muschete. Oare chiar nu vedeau cât de uşor ar fi putut s-o facă? Spre stupoarea căpitanului Eden, sătenii se înşiruiră în dreptul maldărului de unelte exact cum făcuseră şi cu o zi înainte, îşi luară ceea ce le trebuia şi începură să muncească din nou, îndepărtând tufişurile şi lăstărişul de pe povârnişul care se lăsa spre râu. Munceau din greu şi conştiincios, le era familiară această muncă; fără să ia prea mult în seamă comenzile gardienilor, ei se despărţiră singuri în echipe, care prin rotaţie făceau munca cea mai grea. Mulţi dintre gardieni, privind la toate acestea, începură să simtă plictiseala, frigul şi inutilitatea. Starea lor de spirit era mohorâtă de când cu scurta şi neterminata însufleţire datorată năvălirii în sate şi arestării bărbaţilor.
Soarele apăru târziu de dimineaţă, dar pe la mijlocul zilei norii se strânseră şi ploaia reîncepu. Căpitanul Eden ordonă o pauză de masă — altă raţie de pâine distrusă — şi vorbea cu doi gardieni ce urmau să se întoarcă în oraş să ceară suplimente proaspete şi ceva pânză pentru a fi folosită la confecţionarea corturilor şi a hainelor de lucru, când Lev se îndreptă spre el.
— Unul dintre oamenii noştri are nevoie de un doctor şi doi dintre ei sunt prea bătrâni pentru acest fel de muncă. Arătă spre Pamplona care stătea jos, cu capul bandajat într-o fâşie dintr-o cămaşă, vorbind cu Lyons şi spre doi bărbaţi cu părul sur. Ar trebui trimişi înapoi în satele lor.
Felul lui Lev de a vorbi nu era cel al unui inferior adresându-se unui ofiţer, era eminamente civil.
Căpitanul îl privi evaluându-l, dar cu toleranţă. Angel i-l semnalase pe acest băiat vânjos încă din noaptea trecută, ca fiind unul dintre liderii revoltei din Shantih şi era evident că ţăranii aruncau o privire spre Lev ori de câte ori se dădea un ordin sau se făcea o muncă mai grea, ca şi cum ar fi aşteptat directivele lui. Căpitanul nu ştia cum o făceau pentru că nu-l văzuse pe Lev dând ordine; dar dacă aşa stăteau lucrurile şi băiatul era lider în vreun fel oarecare, căpitanul Eden era dispus să negocieze cu el. Cel mai slab punct în situaţia în care se afla căpitanul era absenţa structurilor. Avea o sarcină de îndeplinit cu toate că nu avea autoritate asupra acestor bărbaţi, iar proprii săi oameni erau înclinaţi să-i ia pe aceştia în seamă. Oamenii lui erau grosolani şi acum se simţeau frustraţi şi prost folosiţi; bărbaţii din Shantih erau o cantitate necunoscută. În ultimă instanţă nu avea nimic pe care să se sprijine cu excepţia propriei muschete; şi mai erau desigur cei nouă oameni ai săi înarmaţi.
Indiferent de faptul că şansele ar fi fost de treizeci contra o sută douăzeci sau unul împotriva a o sută patruzeci şi nouă, o comportare prevenitoare era evidentă; o fermitate rezonabilă şi lipsită de orice gest de sfidare.