Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— lată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
Şi, cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu mâinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l
boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi necăjit ca vai de el.
— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?
Atunci ele, venindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrimile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le asculiă, zise cu mirare;
— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! Şi de-oi găsi mai proşti decât voi, m-oi mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ia ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!
Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi repede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea… Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
— Bună ziua, om bun!
— Mulţumesc dumitale, prietene!
— Daʼ ce faci aici?
— la, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeî, ca să am lumină, şi nici că-l pot…
— Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndemână?
— Ba am.
— la-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
îndată făcu aşa, şi lumina soarelui intră în bordei.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
«Încă un tont», zise drumeţul în sine şi plecă.
Şi mergând el tot înainte, peste câtva tîmp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se oprî la casa unui om. Omul de gazda.
fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile erau mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulţumesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! la uită-te dumneata! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului…
De aici drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă? Un om, c-un ţăpoi în mână, voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.
«Din ce în ce dau peste dobitoci», zise drumeţul în sine.
— Daʼ ce te frămânţi aşa, om bun?
— la, vreau să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blestemi cât l-îi blestema, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Daʼ cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod, ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât, şi suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit…
— Măi omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Daʼ nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— la, haramul ista e hămesit de foame şi nu vrea nici în ruptul capului să vină după mine sus, pe astă şură, să mănânce fân…
— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! la fânul şi-l dă jos la vacă!
— Daʼ nu s-a irosi?…
— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă, şi vaca scăpă cu viaţă.
— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentru-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtuî vaca!
Aşa drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: «Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să dea drobul de sare jos din horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!»
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe care-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa. Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa. Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată. Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!
MOŞ NICHIFOR COŢCARIUL
Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor din mahalaua Ţuţuenii din Târgul Neamţului, dinspre satul Vânătorii-Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în Ţuţueni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de câte un ochi; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi şi ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia şi moş Nichifor din Ţuţueni.
Moş Nichifor era harabagiu. Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi îndemânatică. Un podit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia de a răzbate în căruţa lui moş Nichifor. De inima căruţei atârnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau una de alta, când mergea căruţa, şi făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carâmbul dedesubt, din stânga, era aninată o bărdiţă, pentru felurite întâmplări. Două iepe, albe ca zăpada şi iuţi ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei; mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moş Nichifor era şi geambaş de cai, şi când îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea câte-o iapă chiar în mijlocul drumului, şi atunci rămânea oiştea goală pe de-o parte, li plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele; asta era slăbiciunea lui. Mă veţi întreba, poate: De ce iepe, şi tot-
deauna albe? Vă voi spune şi aceasta: iepe, pentru că moş Nichifor ţinea să aibă prăsilă; albe, pentru că albeaţa iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.