— He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns?
Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia.
Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:
— Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg!
Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:
— Lumi narea-voastră! De când cu păcatul cel de «ad-hoc», n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.
Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte, îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!
Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
— Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci «El nu bate cu ciomagul».
Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:
— Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?
— Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă,
sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.
laşi, 1882, noiembrie 13
PĂCALĂ
Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca oricare negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:
— De unde eşti, măi creştine?
— la din sat de la noi, răspunse Păcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şî cum îi botezat?
— Doamne! daʼ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!.. aista-i chiar Păcală.
— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!.. ce mă-ntreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin aici!
Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:
— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl maî întrebă:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terci cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te-ntreb de bucate fierte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce fel este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbâie şi c-o ţeapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! Nu ştii domnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!.. Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: ei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemene faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!.. este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el e mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!.. proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
— Dar cum? zise Păcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Valeu, maică! la de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică! Când vine seara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sperie chiar şi copiii din sat.