— Mă!.. daʼ! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Miazănoapte sau cu Spaima-pădurii?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumneata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâini şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc, la spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi pună doagele ce-ţi lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.
INUL Şl CĂMAŞA
Inuclass="underline" — Ştii tu, cămaşă dragă, ce erai odată?
— Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămaşă albă, cu care se îmbracă oamenii.
— Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o buruiană, clătinată de vânt, ca toate buruienile: aşa naltă, subţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel, şi te-au lăsat la soare, ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa; apoi, bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adică să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare, ca să te usuci, rezemându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în puzderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periat şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă. Tortul l-au depănat pe râşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert cu leşie, să se înălbească, apoi le-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca: de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învelit pe sulul de dinapoi, punând vergele printre pături, ca să nu se hrentuiască urzeala; şi fuscei printre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe «gura pânzei». Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe ţevi cu sucala, apoi, punând ţevile în suveică, au început a ţese, adică a trece bătătura printre urzeală cu ajutorul tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca să se îndesească firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşezată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fiert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum.
— Mică buruiană, nu ştiu de unde-ai mai scos atâtea despre mine,
— Ei, dragă, dar poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă, şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel-de-fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt.
— Brel multe mai auzi!
— Mai aşteaptă, că n-am sfârşit încă. Din cămaşă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii răniţi în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie.
— Mare minune mi-ai spus, dragă buruiană, zise cămăşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum şi altăceva au să fie.
— Tocmai aşa, soro! Gardul, pe care eşti tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de acum înainte? Mătasă, frunză de dud intrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile şi odgoanele? ş.a.
Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta:
(Poezie populară)
ACUL Şl BAROSUL
Acuclass="underline" — Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude gura.
— Iaca, mă!.. da de unde-ai ieşit, Păcală?
— De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci.
— Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ne cauţi pricina?
— Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleaftura şi omul care să vă facă şi să vă dea nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.
— Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acrişorul?
— Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd.
— Vorba ceea, soro: «Şede hârbu-n cale şi râde de oale». Măi puşchiule! ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi?
— Ce am făcut şi ce fac, îndată ţ-oi spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordei, suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfig în pernuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.
— Daʼ în stogul de fân nu vrei să te pună, mititelule?
— Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al fierăriei, ca tine. la spune-mi: te mai ia cineva în mână decât fierarul?
— la ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi la cinste, şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce le împungi degetele?
— Da, împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu, pentru ce baţi fierul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase?