- Mersi, mutule! Eşti un tip pe cinste şi îmi pare rău că nu putem sta la o parolă cu un pahar plin dinainte.
Ducând două degete la tâmplă în semn de mulţumire, reveni la masa unde, între timp, cei trei goliseră sticla de vin. Unul îi oferi bricheta ca să-şi aprindă ţigara, dar chefliul refuză.
- Lasă, domnule, că am şi eu.
Şi începu să-şi pipăie buzunarele.
- Eu - începu tot el - sunt pâine caldă. Sunt?
- Eşti, nene!
- Dacă n-aş fi, nu vă luam eu acuma banii? Vă luam: Dacă vă spuneam: Punem, domnule, rămăşag, pe un pol, că sunt tatăl lui D'Artagnan, nu vă prindeaţi? Vă prindeaţi. Cum v-ar fi trecut prin minte că eu, Nae - că Nae mă cheamă - am un băiat pe care l-am botezat D'Artagnan? Vă umflam, domnule, polidorii cât ai zice peşte. Da' nu se făcea. Oameni suntem, obraz avem.
Între timp, renunţase să mai caute bricheta şi, din pură distracţie parcă, vârâse în buzunarul de la piept ţigara oferită de Koruz. Curând după aceea, plecă.
Ducu şi Bogdan, la rândul lor, făcură la fel. În stradă îi aştepta maşina. Se urcară şi cerură şoferului să-l urmărească de departe pe beţivan. Acesta merse, cumpănindu-se numai până la colţul străzii.
Mai departe mersul lui redeveni normal, la fel cu al unui om care n-a pus în gură un strop de vin.
- Vezi cum l-a trezit aerul răcoros al nopţii? glumi Bogdan.
- Bine că s-a întâmplat aşa, i-o întoarse Ducu. Săracu', dacă nu-şi revenea, putea să cadă şi să-şi spargă capul sau să-l calce vreo maşină.
Ca să ajungă acasă, beţivanul schimbă două tramvaie. Stătea pe Făinari. După ce l-au văzut intrând, şi după ce au luat toate măsurile de supraveghere a casei, Ducu ceru şoferului să-i ducă acasă.
Înainte de a se despărţi, Bogdan întrebă:
- Oare ce-o fi conţinând comunicarea din ţigara oferită de Koruz?
- Probabil vom afla mâine.
***
A doua zi dimineaţă, Nae Voicu - acesta era numele lui - plecă de acasă când abia începuse să se lumineze. Se urcă în tramvaiul 17 şi coborî la o staţie dincolo de cimitirul Şerban Vodă. De acolo, mai merse pe jos numai zece minute, până la o autobază. Curând după aceea, patru autocamioane părăsiră autobaza. La volanul unuia se afla şi Nae Voicu. Toate cele patru camioane aveau remorcă şi toate patru se îndreptară spre antrepozite. Acolo încărcară nişte lăzi cu maşini pentru o întreprindere textilă, după care, în aceeaşi ordine în care veniseră - camionul lui Voicu, ultimul - plecară.
La vreun sfert de oră după ce camioanele ieşiseră pe poarta antrepozitelor, Voicu avu o pană de motor. Pana dură doar până când celelalte trei camioane se pierdură în depărtare. Atunci Voicu se urcă din nou la volan, numai că în loc să continue ruta urmată de celelalte maşini, o coti la dreapta şi, ocolind pe mai multe străzi, ieşi în plin câmp, la marginea oraşului. Acolo aştepta un alt camion, dar fără remorcă, condus de Marcel Koruz, în care se afla o ladă de mărimea şi forma aceleia din remorca lui Voicu. După ce schimbară câteva cuvinte între ei, cei doi şoferi manevrară în aşa fel ca maşinile lor să se apropie spate în spate. După aceea, transbordarea fu făcută într-un timp record. Lada din remorca lui Voicu ajunse în camionul lui Koruz, iar aceea din camionul acestuia în remorca lui Voicu. Pe urmă, cele două maşini porniră, fiecare în altă direcţie.
Voicu ajunse la întreprindere cu o întârziere de jumătate de oră. Pretextă că avusese o pană.
Ducu şi Bogdan îşi împărţiseră sarcinile. Ducu urmări camionul lui Voicu, iar Bogdan pe celălalt. Curând după ce maşina porni, Bogdan îşi dădu seama că Marcel Koruz nu prea era stăpân pe volan. Trecea pe la intersecţii fără să încetinească, ignorând cele mai elementare reguli de circulaţie. Norocul lui era că evita străzile principale, preferându-le pe cele lăturalnice, unde la intersecţii nu erau miliţieni. O dată, era gata, gata să calce un copil, iar a doua oară, luând virajul prea scurt, puţin a lipsit să intre într-un stâlp de telegraf.
Dar până la urmă tot o păţi. La o încrucişare, în loc să dea întâietatea vehiculului care venea din dreapta, voi să i-o ia el înainte şi, neputând frâna, atunci când şi-a dat seama de pericol, a intrat cu viteză în aripa celuilalt camion.
Şoferii coborâră, vina era, evident, a lui Koruz. Şoferul de pe celălalt camion începu să-l învinuiască. Koruz tăcea. Se căută prin buzunare, până găsi o monedă de douăzeci şi cinci de bani. Arătă cu moneda în direcţia unui bufet care avea telefon.
- Vrei să anunţi pe şeful garajului? Anunţă-l, poftim! acceptă celălalt şofer, dezarmat de atitudinea lui Koruz. Îl credea atât de afectat din pricina accidentului, încât nici să vorbească nu mai era în stare. Şi întrucât nu avea motiv să se teamă de consecinţe, dintr-un fel de solidaritate profesională, acum îşi compătimea colegul, care, cel puţin, un talon, sigur, avea să piardă.
- Ce să-i faci! Ceasul rău. Dar şi el prea mergea cu capul între urechi.
- O fi beat, îşi dădu cu părerea un gură-cască.
- Nu cred. Dacă ar fi abţiguit, ar arăta altfel.
Bogdan aşteptă să vadă cum va ieşi din încurcătură Koruz. De altfel, se întâmplă exact ceea ce prevăzu. Bufetul fiind pe colţ, avea două intrări. Koruz intră pe o uşă, ieşi pe cealaltă şi se făcu nevăzut. După vreo zece minute veniră şi cei de la circulaţie. Procesul-verbal care constata vina celui dispărut fu încheiat, dar nu putu - fi semnat decât numai de păgubaş. De altfel, nici în cabină nu fură găsite actele maşinii.
O oră mai târziu, Ducu dăduse dispoziţii să fie deschise cele două lăzi. Lada pe care Koruz o primise de la Voicu conţinea nişte piese pentru o maşină, în cealaltă, aceea pe care Voicu o schimbase, fură găsiţi doar bolovani.
Ducu, deşi nu avea obiceiul acesta, se scarpină în cap.
"Asta le întrece pe toate"! îşi vorbi furios şi dezamăgit totodată.
CAPITOLUL IV
Colonelul Joldiş îi chemase la raport pentru orele opt seara. Acum era abia şapte şi, în biroul lor, Ducu şi Bogdan discutau despre cele întâmplate.
- Crezi că trebuie să-l includem în reţea şi pe Nae Voicu? întrebă Bogdan.
- După toate probabilităţile, nu.
- Mda! Mă gândesc şi eu că nu prea avem motive să credem că face şi el parte din reţea. Totuşi, deoarece transportul a eşuat, n-ar fi exclus ca ei, spre a se pune la adăpost de vreo surpriză, să-i facă de petrecanie.
- Nu cred că au motiv să-l suprime pe Voicu. Şi iată de ce. În primul rând, fiindcă pare puţin probabil ca el să ştie cui anume era destinată lada scoasă din antrepozite. În al doilea, riscul în ceea ce priveşte pe Voicu nu s-a mărit şi nici nu s-a micşorat din cauza accidentului. Ia să analizăm puţin situaţia: Faptul că ghinionistul de Koruz a suferit un accident a împiedicat în vreun fel ca Voicu să se achite de însărcinarea primită? De fel. El a rămas în pană când a fost necesar, a schimbat lăzile, aşa cum fusese prevăzut, şi a adus în incinta întreprinderii textile exact lada pe care trebuia s-o aducă. Adică o ladă plină cu pietre. Delegatul întreprinderii a asistat la încărcarea lăzilor la antrepozite şi aş vrea să văd şi eu pe acela de la "Textila" căruia i-ar da prin minte să-l bănuiască pe tatăl lui d'Artagnan că a substituit pe drum o ladă. Că într-una s-au găsit pietre, de asta vinovată nu putea fi decât întreprinderea producătoare. Să fim sinceri. Dacă nu am fi ştiut ceea ce ştim despre Voicu, ne-ar fi dat prin minte să-l bănuim de substituire?
- Mie unuia, nu.
- Păi vezi! În schimb, situaţia se prezintă puţin altfel, dacă ne gândim la celălalt şofer.