- Aşa! Şi ce te-a determinat să începi prin a-l căuta la cazier?
- Infractorul, tovarăşe colonel, are o mutră care nu mi-a plăcut.
Picioruş avea o calitate vrednică de invidiat. Se uita la un om sau la o fotografie şi, de cele mai multe ori, ghicea dacă avea sau nu de a face cu cineva certat cu legea.
- A suferit o condamnare pentru ticluire de acte false, continuă să raporteze Picioruş. Sunt şase ani de când i-au dat drumul. Îl cheamă Stan Andriesei şi locuieşte pe strada Tămâioarei, la numărul doisprezece. În prezent, lucrează ca şofer la cooperativa "Victoria". S-a recalificat în meseria asta.
- Şi înainte de a fi condamnat?
- La un centru de răcoritoare. Dar ce câştiga era mizilic pentru el. Venituri grase realiza ticluind diverse acte false, de pildă, dovezi de vechime în câmpul muncii eliberate de diferite întreprinderi care nu mai există. E un om cu carte.
- Era acasă?
- Acasă, tovarăşe colonel. Dacă aţi fi ordonat să-l arestez, îl luam ca din oală.
- Lasă că avem timp pentru asta. Va să zică stă acasă.
- Stă tot timpul acasă. Vecinii din curte îl cred bolnav.
- Ce părere au despre el cei de la întreprinderea unde lucrează?
- Tovarăşe colonel, bună. La cadre i se cunoaşte trecutul. Şeful cadrelor îl consideră reeducat. Mi-a arătat şi referinţele luate în cartier. Toate sunt bune.
- Însurat?
- Nu! Adică, oficial, nu. Trăieşte însă cu o plasatoare de la cinematograful "Lira", mai tânără decât el şi de o moralitate dubioasă. Vecinele din cartier - care, bineînţeles, ştiu totul - îl compătimesc pe Andriesei. Spun că-i păcat, că un om aşa de treabă şi gospodar pe deasupra, să aibă parte de o asemenea nevastă. Cam asta-i tot, tovarăşe colonel.
- Bine; vom vedea noi dacă e chiar atâta de treabă cum îl cred vecinii.
- Ce ordonaţi, tovarăşe colonel?
- Ceea ce ţi-am spus şi la telefon. Deocamdată, atâta.
- Am înţeles, tovarăşe colonel!
- Te poţi duce. Dacă se întâmpla ceva deosebit, telefonează tovarăşului maior Mănăilă. Cu el ţii legătura.
După ce sublocotenentul Picioruş părăsi biroul colonelului, acesta se adresă celor doi ofiţeri:
- Am impresia că Andriesei nu prezintă un interes prea mare pentru noi. În orice caz, să vedem ce se mai întâmpla într-o zi, două cu el. Sper că nu o va face pe mortul în păpuşoi încă mult timp. Un lucru însă mă miră la voi. Că nu prea aţi dat importanţă conţinutului celor două lăzi.
Bogdan aruncă lui Ducu o privire întrebătoare. Acesta însă nu observă, preocupat să ghicească gândul colonelului.
- Mai precis - adăugă şeful - nu mi-a făcut impresia că vă frământaţi să găsiţi explicaţia substituirii lăzilor.
- Dar e clar, tovarăşe colonel, se hazarda Bogdan.
- Să auzim! Mie nu prea mi se pare clar. Mai precis, în ce scop crezi că au fost schimbate lăzile?
- Tovarăşe colonel, cred că avem de-a face cu un caz tipic de sabotaj.
- Şi părerea dumitale, Mănăilă?
- Eu n-aş fi chiar atât de categoric, tovarăşe colonel.
- De ce?
- Fiindcă... fiindcă în treaba aceasta s-ar potrivi proverbuclass="underline" mai mare daraua decât ocaua.
- Dezvoltă mai departe ideea, îl încuraja colonelul.
Ducu se gândi câteva clipe.
- Tovarăşe colonel, să presupunem că avem de-a face cu un sabotaj. Să presupunem că Marcel Koruz nu ar fi avut ghinion şi lada cu utilaje ar fi ajuns la destinaţie. Ce s-ar fi întâmplat? S-ar fi întârziat punerea în funcţiune a uneia din maşini, o maşină de filat. Mă rog, şi ce mare nenorocire ar fi fost pentru industria textilă dacă o maşină ar fi început să producă, să zicem, cu câteva luni mai târziu? Nu trebuie să pierdem din vedere că nu suntem nici în 1945 şi nici în 1947. Asemenea procedee sunt perimate. Pe de altă parte, diversioniştii ştiu bine ce-i aşteaptă pe sabotori. Cu alte cuvinte, un risc mare pentru un rezultat minim.
- Şi atunci? întrebă Bogdan, trosnindu-şi degetele, aşa cum obişnuia el când ceva nu pricepea. Era o meteahnă de care nu se putea dezbăra şi pe care colonelul, de loc formalist, i-o tolera.
- Atunci!.. Naiba ştie ce este în realitate acest atunci. Nu sunt Mafalda ca să găsesc imediat răspunsuri la toate enigmele.
- Şi crezi că avem de-a face cu o nouă enigmă? stărui Bogdan.
- Nu ştiu dacă avem de-a face neapărat cu o nouă enigmă, dar ceva nu "ţine", cum spui tu. Nu ţine din punct de vedere logic. Lada umplută cu pietre are aceeaşi dimensiune ca şi aceea veritabilă. Pe ea a fost scris, cu un şablon identic, numele fabricii producătoare, greutatea, conţinutul. Deci toate acestea s-au ştiut şi s-au pregătit dinainte. Dinainte a trebuit pregătit planul de substituire a lăzilor în care au fost implicaţi Koruz şi Voicu. Acuma e clar. Voicu s-a angajat la o asemenea treabă numai fiindcă a fost plătit. Dar Koruz n-a făcut-o pentru bani. Koruz a riscat, şi încă mult de tot. Mă întreb: de ce şi-a asumat riscul? De ce toate acele minuţioase pregătiri în vederea substituirii lăzilor? Ca să pună mâna pe piesele unei maşini! Dar în ce scop? Sabotaj? Dacă treaba tot trebuia făcută, de ce n-au încercat să intre în posesia unei alte lăzi. Încărcate cu materiale mai de preţ? De pildă, aceea în care se găsea motorul, care costă multe parale. Sustragerea motorului ar fi justificat eforturile, riscurile. Şi apoi, mai trebuie ţinut seama de un fapt, de loc lipsit de importanţă. Toate celelalte lăzi au aceeaşi mărime. Una singură - aceea sustrasă - este mai mică. De fapt, cea mai mică. Deci, dacă a fost confecţionată una identică, înseamnă că pe ei i-a interesat aceasta şi nu altă ladă. Deci tocmai lada care, atât ca valoare în sine, cât şi ca utilitate, pentru întreprinderea "Textila" prezintă cea mai mică importanţă. Ei bine, trebuie să fim cu toţii de acord că, logic, toată povestea asta nu se susţine.
Colonelul, care ascultase cu vizibil interes, insistă:
- Păi vezi? Ceva nu e în regulă. Şi o explicaţie trebuie neapărat să existe. Nu crezi, Mănăilă? Cred că nici dumneata şi nici Bogdan nu v-aţi gândit la posibila explicaţie.
- Tovarăşe colonel, încă nu îndrăznesc să formulez o explicaţie. E mult prea prematur. Nu ştiu în ce fel priviţi problema dumneavoastră. Dar acuma, după ce ne-aţi atras atenţia asupra ei, mi se pare deosebit de interesantă.
- Esenţială, Mănăilă. În ceea ce mă priveşte, voi reflecta asupra ei. Vă sugerez să faceţi şi voi la fel. Şi acuma, în altă ordine de idei: care dintre voi doi se duce la Reinhardt Klausner?
- Tovarăşe colonel - propuse Ducu - v-aş ruga să aprobaţi ca să mergem amândoi.
- De acord. Vă duceţi amândoi. După aceea, îmi raportaţi neîntârziat.
- Ei, ce zici de şef, Bogdane? întrebă Ducu reintrând în biroul lor.
- Nu ştiu la ce anume te referi.
- La sugestia pe care ne-a dat-o. Vezi, ăsta-i şeful, şi de aceea îl preţuiesc atâta. Altul în locul lui, descoperind veriga principală, nu s-ar fi mărginit, poate, numai să ne-o sugereze, ci ne-ar fi prezentat-o în aşa fel, încât să ne fie foarte clar că el de-aia e şef, fiindcă ştie să gândească mult mai departe decât noi. Şeful însă s-a limitat să ne pună pe direcţie, ca să zic aşa, sesizând problema esenţială, în treacăt parcă, mărginindu-se să ne recomande doar să reflectăm asupra ei.
- Şi crezi, bătrâne, că, într-adevăr, conţinutul celor două lăzi constituie problema esenţială?
- Sunt convins, măi băiete. Dacă am găsi răspuns la întrebarea: de ce lăzii cu piese i-a fost substituită una cu pietre, am dezlega enigma "tanti Aspasia-Fuiorescu" şi, eventual, compania.