- Ascultă! Perechea de confraţi, faţă de care, în scrisoare, ai toată admiraţia, se numea pe vremuri: el - Şuncărică şi ea - Aspasia? Ei, ce zici? Aşa că ţi-am cam luat piuitul?
- Se pare că, totuşi, ceva ştiţi. Hm! N-aş putea spune că nu sunteţi pricepuţi... chiar surprinzător de pricepuţi! I-aţi... arestat?
- I-am!
Asta a fost greşeala lui Bogdan. Şi ghiontul pe care Ducu i l-a tras pe sub coaste a venit prea târziu. Bătrânul şi înrăitul spion nu se lăsă păcălit.
- Dacă i-aţi arestat, ce mai căutaţi la mine? De la ea puteţi afla chiar mai multe decât de la mine.
Acuma iarăşi interveni Ducu, după ce, în prealabil, făcu semn lui Bogdan să nu se mai amestece.
- De fapt, nu i-am arestat pe amândoi. Numai pe acela căruia i-ai predat servieta. El pretinde însă că n-o mai are. Că i-a dispărut. Pretinde că i-a fost sustrasă de Aspasia. Ei bine, ce părere ai de treaba asta?
- Nu am nici o părere.
- Atunci poate vrei să ne spui ce conţinea servieta?
- Domnilor, vedeţi în ce hal sunt. Nu înţeleg!.. De ce veniţi să chinuiţi cu întrebări pe un muribund, întrebări la care nu vrea şi nu poate să vă răspundă. De vreme ce pretindeţi că l-aţi arestat, întrebaţi-l pe el.
- Individul acela susţine că nu a apucat să deschidă servieta, aşa că nu ştie ce se afla înăuntru. I-a dispărut înainte de a se hotărî s-o deschidă.
- N-am deschis-o nici eu. Nu era servieta mea şi nu aveam dreptul s-o fac.
- E foarte greu să te credem.
- Aţi fi nişte proşti dacă m-aţi crede. Pur şi simplu, nu vreau să vă spun. Nu, domnilor, ce se află sub frunte încă n-a murit. Când v-am scris scrisoarea, a fost un moment de slăbiciune. Binecuvântez durerile, blestematele de dureri, fiindcă ele m-au împiedicat să scriu tocmai ceea ce v-ar interesa cel mai mult să aflaţi. Ele au venit la timp. Pricepeţi odată! Refuz să vorbesc. Parcă ce puteţi să-mi faceţi?
- Nu-i vorba de asta...
- Ba da! Pentru mine este. Este o mare satisfacţie pentru mine de a putea constata că nu puteţi să-mi faceţi nimic, absolut nimic. Fiindcă unui muribund nu-i puteţi face nimic. Între mine şi voi stă de strajă moartea. Şi moartea e mai puternică decât voi. Ei nu-i puteţi porunci: "Du-te, cucoană, mai vezi de alţii, până când ticălosul ăsta de Reinhardt Klausner se hotărăşte să vorbească". Morţii puţin îi pasă de voi, de interesele voastre. Moartea nu cunoaşte noţiunea de amânare. Ea nu cunoaşte decât o singură noţiune. Aceea de scadenţă. Şi scadenţa mea s-a împlinit. Vedeţi? Deşi pe poziţii diametral opuse, datorită neputinţei noastre, ceva ne uneşte. Neputinţa noastră în faţa morţii. Nici eu şi nici voi nu-i putem cere o amânare.
- Ascultă, Reinhardt Klausner! Te-ai născut în această ţară şi foarte de tânăr numai rău i-ai făcut. Şi cât rău i-ai făcut în toţi anii care au trecut, exercitându-ţi odioasa meserie, o ştii mai bine decât noi.
- Să nu exagerăm, tinere. Eu pot să-ţi înşir cel puţin zece meserii mai odioase decât aceea pe care am practicat-o în trecut. Precizez şi, te rog, să reţii: în trecut! Sub regimul vostru am stat deoparte.
- Asta nu schimbă mare lucru. Sau poate tocmai fiindcă ai stat deoparte, ar trebui ca măcar acuma, în pragul morţii, să-ţi dai seama cât de ticăloasă ţi-a fost viaţa şi cât ai greşit faţă de ţara unde ai văzut lumina soarelui.
- Află că mi-a plăcut meseria şi am exercitat-o cu plăcere, în ciuda riscurilor. Sub voi am stat deoparte, fiindcă nu am avut pentru cine lucra. Cei care mă plăteau nu m-au mai solicitat, fiindcă erau la pământ. Şi eu, de unul singur, nu avea nici un haz să mă agit. Nu am ce să regret, fiindcă trecutul nu mi se pare de loc odios. Şi chiar dacă mi s-ar părea, tot nu aţi scoate nimic de la mine, fiindcă am detestat mai mult decât orice târfele, care, la bătrâneţe, iau calea bisericii.
În timp ce Reinhardt Klausner vărsa veninul urii sale neîmpăcate, Ducu se apropie de uşă, ferindu-se să facă vreun zgomot. Când ajunse acolo, brusc o dădu de perete. Şi atunci văzură, în prag, o fată care stătea aplecată ca să tragă cu urechea la cele ce se vorbeau în cameră.
Fata nu păru de loc stânjenită. Se uită, pe rând, la cei doi vizitatori - ofiţerii amândoi erau în civil - surâzându-le cu un aer nevinovat.
- M-aţi prins!
Şi râse.
- Asta-i Mica. Ce, asculţi la uşă, proastă ce eşti!
Mica nu era de loc mică. Dimpotrivă, era o fată înaltă, dăltuită de natură într-un moment de maximă inspiraţie. Bogdan, deosebit de sensibil la frumuseţea feminină, se stăpâni cu greu să nu plescăiască din limbă de satisfacţie.
- Cine e fata asta? întrebă Ducu.
- E Mica, fata coanei Leduncă. Apoi, către fată: Haide, şterge-o! Ce mai stai? Dumnealor ar putea crede că n-ai un pic de creştere.
Mica nu aşteptă să i se spună a doua oară. O tuli în jos, pe scări.
Ducu vru s-o cheme înapoi, dar se răzgândi.
- Cam curioasă fata. Crezi că va mai veni să tragă cu urechea?
- Gata! Nu mai vine.
- Aşa obişnuieşte ea să asculte pe la uşi?
- Da' de unde!.. Pesemne v-a văzut urcând încoace. Eu nu primesc vizite şi, desigur, a fost curioasă să afle cine şi-a adus aminte de mine.
- Vine des pe la dumneata?
- În fiecare zi. Ea face curat aici, ea îmi aduce de mâncare. Aşa am convenit cu maică-sa. Eu le dau, în schimb, pensia.
- Şi de ce ea, şi nu maică-sa?
- Maică-sa n-are timp. Pleacă dimineaţa şi se întoarce seara. E foarte ocupată, săraca.
- Ce muncă are de-i atâta de ocupată?
- Pe la casele oamenilor, ba cu una, ba cu alta, ce se iveşte.
- Şi Mica? Trăieşte pe spinarea maică-si? Ea nu lucrează nicăieri?
- Să lucreze?! se miră bătrânul. Păi, nu-i păcat? Ce, asta-i fată să lucreze? Lasă că-şi găseşte ea, azi-mâine, un bărbat cu o situaţie frumoasă, care s-o ia de nevastă şi s-o ţină ca pe o cucoană.
- Eu aş fi de părere ca, deocamdată, să nu ne mai ocupăm de duduia aceea - propuse Bogdan - şi să revenim la discuţia de mai înainte.
Klausner ridică din umeri şi îşi duse palmele la pântece schimonosindu-se de durere.
- Parcă discutam despre ceva! replică el pronunţând cu greutate cuvintele.
- Desigur, nu discutam. Spuneam bancuri, răbufni Bogdan, care începuse să-şi piardă răbdarea.
- Bancuri nu spuneam, dar nici nu discutam, tinere. Voi încercaţi să mă trageţi de limbă, şi eu mă apăram. Asta e tot. Până acuma v-am rezistat. Şi am de gând să nu mă dau bătut nici de acum încolo. Şi asta îmi produce o mare plăcere.
Încercă să zâmbească. Nu izbuti. În schimb, se schimonosi de durere şi printre buzele întredeschise şi livide scăpă un geamăt profund de durere. Asemenea gemete reveneau din ce în ce mai des. Din ce în ce mai des, îşi ducea palmele descărnate la pântece. Pe chipul slab şi hidoşit din cauza slăbiciunii moartea pusese implacabila ei pecete.
- Spune-mi, Klausner, în servietă erau documente?
- Şi documente. Asta pot să vă spun, fiindcă nu mă angajează în nici un fel.
- Desigur, foarte importante, nu-i aşa?
- Pentru voi nu prezintă un interes direct.
- Atunci pentru cine?
- Voi aţi zice pentru întreaga omenire. Voi nu aveţi simţul măsurii, nici al ridicolului.
Imperturbabil, maiorul replică:
- Bine, noi am zice că documentele acelea ar interesa întreaga omenire. Dar, după dumneata, pe cine ar interesa?
- Ştiţi, eu sunt german.
- Şvab din Cristianul Mare. Ne-ai scris. Are aceasta vreo legătură cu întrebarea pe care ţi-am pus-o?