- Cum te numeşti? începu ancheta maiorul, cu întrebarea cea mai banală.
- Stan Andriesei, născut în anul una mie nouă sute douăzeci, luna iulie, în ziua de doisprezece. Am scris în declaraţie.
(Ducu aflase de la comandantul secţiei de miliţie că Andriesei se prezentase cu declaraţia scrisă de acasă).
- Ştiu! Ce-ai scris în declaraţie rămâne valabil bineînţeles. Eşti obligat să răspunzi şi la întrebările pe care ţi le pun. Ştii că trebuie întocmit un proces-verbal.
- Ştiu.
- Va să zică, ai venit să declari, din proprie iniţiativă, că maşina care a provocat accidentul de la încrucişarea străzilor Gazon şi Trifoiului îţi aparţine.
- Adică e a cooperativei. Eu sunt şoferul.
- Asta am înţeles şi eu. Ei, şi cum s-a întâmplat? După ce ai făcut accidentul, ai spălat putina? îl încercă Ducu.
- Când s-a întâmplat accidentul, nu eu conduceam. Am scris în declaraţie.
- Vorbeşte ca şi când n-ai fi scris nici un fel de declaraţie.
- Nu conduceam eu. O împrumutasem...
- Unui prieten?
- N-aş putea spune. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat.
- Te ascult!
- Eram în jenă financiară.
- Te întrerup: Se întâmpla des să fii... în jenă financiară?
- Câteodată, deşi fac eforturi să nu mă întind mai mult decât mi-e plapuma. Dacă n-ar fi nevastă-mea, aş izbuti de fiecare dată.
- Eşti însurat?
- Nu oficial. Are vreo importanţă?
- Bineînţeles că nu.
- Eram în jenă financiară, cum v-am spus. Nevastă-mea zor-nevoie să-i fac rost de două mii de lei. La salariul meu, două mii de lei! Să înnebuneşti, nu alta.
- La ce-i trebuiau ei atâţia bani?
- Nu pentru ea avea nevoie, ci pentru o rudă de-a ei. Necazuri!.. Dar asta nu are nici o legătură cu accidentul. Vă rog să nu-mi cereţi amănunte. E ceva cu totul particular, familiar. Aş comite o indiscreţie. Vă rog!
- Să trecem deocamdată mai departe.
- Dar să vedeţi ce s-a întâmplat. Era duminică. Ca să scap de gura nevestei, am plecat la meci. N-aveam bani decât pentru un bilet la peluza a doua şi pentru o sticlă de bere. Nu mă duc prea des la stadion. Dar atunci m-am dus şi numai ca să scap de cicăleala nevestei, care mă tot toca la cap să-i fac rost de bani. Lângă mine era un suporter al "Progresului", care înjura echipa sa de mama focului, înjura, bietul om, cumplit, din cauză că "băieţii" jucau de parcă ar fi fost împiedicaţi la picioare. Îmi era pur şi simplu milă de el. Cu toate astea, n-am de lucru şi torn gaz peste foc: "Ce-i înjuri, domnule! Parcă au jucat vreodată mai bine? Asta-i echipă de murături!".
Atâta mi-a trebuit. Gata, gata să sară la bătaie. Abia am izbutit să-l îmbunez. Până la urmă, am devenit chiar amici. Am plecat împreună. M-a invitat la o bere. Am refuzat. Nu-mi place să-mi facă altul cinste. Eu să invit, da! Dar plăcerea asta în viaţa mea de mai înainte m-a costat mulţi bani şi... multe necazuri. Dar cetăţeanul acela atâta a insistat, încât, până la urmă, am acceptat.
Am început cu bere, am trecut apoi la fripturi şi şpriţuri, ca pe la unsprezece noaptea să fim amândoi într-o dispoziţie excelentă. Ideea a fost a lui, ca să mergem să bem câte un coniac la barul "Melody". Ne-am despărţit înspre dimineaţă. Ştiţi dictonuclass="underline" In vino veritas! Când ai mereu paharul plin în faţă, îţi vine chef să trăncăneşti. Şi am trăncănit. Adică m-am confesat lui. I-am spus unde lucrez, cât câştig şi că o duc destul de zgâriat în raport cu ceea ce mi-aş dori. Ba la un moment dat i-am spus că am fost închis. Nu i-am dat amănunte şi nici el nu mi-a cerut. La rândul său, el mi-a spus că-i inginer zootehnist la o gospodărie de stat din regiunea Bucureşti, că în privinţa banilor o duce foarte bine, dar că se plictiseşte de moarte în satul unde este nevoit să trăiască. De aceea, măcar la două săptămâni o dată, face o escapadă la Bucureşti ca să se mai distreze. Cam asta aş putea să vă spun despre prima noastră întâlnire.
- Şi v-aţi revăzut, când?
- Peste o săptămână. M-a căutat la serviciu, fiindcă îmi ceruse numărul de telefon. Şi de data asta mi-a cerut să fiu invitatul lui. M-a dus la Athenée, la braserie. A comandat ce era mai bun pe listă. Ca băutură, am început întâi cu Riesling de Târnave, am trecut la Cotnari şi am sfârşit-o, la cafele, cu coniac. În timpul mesei, în vreo două rânduri, a adus vorba de "necazul" de care îi vorbisem, dar în aşa fel încât mi-am dat seama că între timp se informase şi cunoştea foarte, bine toate amănuntele. M-am cam mirat, dar n-am dat faptului prea mare importanţă, deoarece era o treabă care aparţinea trecutului, pentru care plătisem cu vârf şi îndesat. Când am ajuns la cafele, m-a întrebat dacă nu cunosc un şofer care, în schimbul unei sume de bani, ar fi dispus să-i împrumute camionul pentru trei ore.
- Te-a întrebat chiar aşa, direct? vru să ştie Ducu.
- Direct. I-am cerut amănunte. El, în loc să-mi răspundă, mi-a pus chestia de încredere. L-am asigurat că nu trebuie să se teamă de loc, fiindcă nu-mi place să mă amestec în treburile altora, şi cu atât mai puţin s-o fac pe turnătorul. "Sunt convins - mi-a răspuns - că dumneata, care ai scrântit-o cândva binişor, de vreme ce ţi-au dat zece ani, ai să mă înţelegi şi ai să-mi dai o mână de ajutor ca să ies dintr-o mare încurcătură". "Ca să te ajut - i-am spus - trebuie să ştiu despre ce-i vorba". Atunci mi-a explicat ce va trebui să facă şoferul pe care l-aş găsi eu. Într-o anumită zi, şi la o anumită oră, trebuia să se ducă undeva cu camionul. Să-l lase acolo şi să revină peste trei ore ca să-l ia înapoi. Poate unde mă aflam într-o dispoziţie excelentă - băusem fiecare câte o sticlă - ceea ce cerea inginerul nu mi s-a părut o treabă cu prea multe riscuri. L-am întrebat ce sumă e dispus să plătească şi mi-a răspuns că opt mii de lei. Două mii ca avans şi şase mii în clipa când treaba avea să fie făcută.
Am un salariu lunar de nouă sute de lei şi o nevastă căreia, dacă i-aş aduce de trei ori pe atâta, tot nu i-ar ajunge. Garderoba mea constă din costumul ăsta de pe mine, o pereche de pantofi, un palton uzat şi un balonseide decolorat şi cârpit la guler. Când mi se face poftă de un pahar de vin, în altfel de localuri decât bodegile de cartier nu-mi dă mâna să intru. Şi aceasta fiind situaţia, vă întreb pe dumneavoastră: e de mirare că opt mii de lei mi s-a părut o sumă enormă? Cândva mă jucam cu miile. Cândva! Dar atunci-când inginerul propunea târgul nu aveam decât cinci lei în buzunar şi acasă mă aştepta o nevastă care mă bârâia să-i fac rost de două mii de lei. M-am gândit atunci că, în definitiv, banii i-aş putea câştiga eu, de vreme ce aveam un camion în primire.
Când i-am spus inginerului că pentru atâta treabă nu e nevoie de un al treilea, s-a arătat foarte bucuros. "Poate n-ai să mă crezi, dar am avut presimţirea că ai să vrei să mă ajuţi dumneata personal", mi-a zis el. Mă gândesc acum că nici vorbă nu era de presimţire. El de la început scontase să scoată castanele din foc cu mâna mea. După ce am plecat de la Athenée, chiar acolo în stradă, mi-a dat avansul de două mii de lei. Şi joi s-a întâmplat ceea ce ştiţi că s-a întâmplat.
Ducu îl lăsase să vorbească, fără să-l întrerupă, dinadins, ca să-şi dea seama cu ce fel de om are de-a face. În mare măsură îşi atinsese scopul. Fostul falsificator de acte nu era un om prost. Se exprima cu uşurinţă, în fraze corecte şi gândea logic.
- Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări.
- Sunt gata să vă răspund cu toată sinceritatea.