- Şi bine faci. Ştii, din proprie experienţă, că la noi nu se prind minciunile.
- Ştiu.
Oftă neputincios, dar în acelaşi timp, pentru o clipă, în ochi îi ţâşni ceva ca o flacără.
"Ăsta e ca fiara, care ascultă de dresor numai de frică"', îşi spuse Ducu.
Apoi, tare:
- Nu mi-ai spus cum îl cheamă pe "inginer".
- Polcovnicu. Niţă Polcovnicu, mi s-a recomandat, inginer zootehnist la G.A.S. "Drum Nou", din comuna B. Ştiu eu însă dacă ăsta o fi numele lui adevărat?
Ducu scoase din buzunar fotografiile lui Lucian Fuiorescu şi Marcel Koruz şi le puse pe birou în faţa lui Andriesei.
- Care dintre ei este "inginerul"?
- Ăsta!
Şi arătă fotografia lui Fuiorescu.
- Unde ai lăsat camionul?
- Pe strada Nicoară. Este acolo un depozit de fiare vechi. Mai curând, un loc viran care a fost împrejmuit cu sârmă.
- Ţi l-a luat cineva în primire?
- Nu! L-am lăsat acolo şi mi-am văzut de drum. Am revenit peste trei ore, dar camionul încă nu venise. Am aşteptat o oră, două, până seara. A doua zi, am aflat din întâmplare de accident". Şi atunci...
- Cu "inginerul" când te-ai văzut ultima oară?
- Miercuri, pe la opt, seara. Mi-a dat întâlnire în Cişmigiu. M-a tratat cu o bere la "Buturugă".
- ...Şi nu "ai fost curios să ştii ce va face cu camionul?
- Ba da!
- Şi?
- Nimic! Am fost curios şi atâta tot.
- Nu l-ai întrebat pe "inginer"?
- Nu!
- De ce?
- Nu-mi place să-mi vâr nasul în treburile care nu mă privesc direct. Mi-a cerut să-i fac o treabă, şi pentru asta mă plătea. Restul nu mă mai privea. De altfel, chiar dacă l-aş fi întrebat, tot nu mi-ar fi spus adevărul adevărat.
- După câte mi-am dat seama, nu eşti un om prost. Ei bine, din faptul că-ţi oferea opt mii de lei ca să-i "împrumuţi" camionul pentru trei ore, nu ţi-ai dat seama că riscai să te vâri într-o încurcătură cu consecinţe din cele mai grave?
- La început, nu! Ulterior, da!.. Dar am căutat să mă mistific, să minimalizez eventualele consecinţe grave.
- Ai afirmat, şi o ştim şi noi, că prin mâna dumitale au trecut mulţi bani. Opt mii de lei nu-i totuşi o sumă chiar atât de mare, încât un om prudent ca dumneata să nu se mai gândească şi la riscuri.
- În prezent, este. A fost o vreme când mă jucam cu banii. Datorită lor am avut tot ce mi-am dorit. Pe urmă, s-a întâmplat ceea ce ştiţi că mi s-a întâmplat. Zece ani, nici mai mult, nici mai puţin. Când am ieşit, m-am jurat să nu fac nimic din ceea ce ar fi putut să mă ducă din nou acolo. Şi poate că aş fi rezistat tentaţiei, dacă inginerul nu mi-ar fi făcut propunerea tocmai la Athenée Palace. După atâţia ani, mă găseam din nou într-un local cu lista de bucate scrisă în două limbi, cu ospătari stilaţi, cu feluri de mâncare gătite de un bucătar care se pricepe în meseria lui. La mesele de alături auzeam vorbindu-se franţuzeşte, englezeşte. Vedeam femei frumoase şi elegante, bărbaţi din ţinuta cărora se degaja distincţie, subţietate. Adică, exact ceea ce mi-am dorit o viaţă întreagă. Mă credeam undeva în străinătate, într-un mare hotel internaţional. Eram mulţumit, tare mulţumit că mă aflam într-o lume din mijlocul căreia soarta tâmpită mă alungase. Eram mulţumit şi, în acelaşi timp, recunoscător inginerului, care îmi dăduse ocazia să gust din nou satisfacţii de care fusesem privat ani de zile şi care, cândva, îmi fuseseră foarte, foarte familiare. În acelaşi timp, eram conştient că filotimia inginerului avea să înceteze în clipa când nu-i voi mai fi de trebuinţă. De aceea, dacă voiam să-mi pot oferi eu însumi, pe viitor, asemenea seri plăcute, era necesar ca cei opt mii de lei să devină ai mei. Gândul că, devenind posesorul a opt mii de lei, voi avea posibilitatea, cel puţin pentru câtva timp, să-mi ofer satisfacţii aproape uitate, a minimalizat pericolul, consecinţele.
- Mobilul şi explicaţia îţi sunt pe măsura caracterului, Andriesei.
- Credeţi că se putea altfel? Mă întreb dacă nu cumva oamenii,.la fel ca astrele, au orbitele lor, de pe care nu se pot abate oricât de mult şi-ar dori-o.
- Nu e o constatare prea originală. Spune-mi mai bine ce te-a determinat să te denunţi singur.
- Mă gândeam că, mai curând sau mai târziu, tot aveaţi să-mi daţi de urmă.
- Serios? În cazul acesta concret, din zece inşi aflaţi în situaţia dumitale, nouă s-ar fi mistificat că ghinionul de a fi descoperiţi este minim. Nu eşti de aceeaşi părere, Andriesei?
- Cetăţene anchetator, am cântărit avantajele şi dezavantajele.
- Şi după o chibzuinţă matură, ai ajuns la concluzia că avantajele precumpănesc.
- Ca să fiu sincer, da!
- Vom mai vedea noi dacă ai chibzuit bine sau nu. Deocamdată, eşti liber. Spune-mi, nevasta cunoaşte ceva din toată povestea asta?
- Cum vă puteţi închipui aşa ceva?
- Bine! Nu sufli o vorbă nimănui, nici de acum încolo. În declaraţie ai scris tot ceea ce mi-ai spus mie?
- Totul.
- Atunci poţi pleca. Ne vom gândi mai târziu ce-i de făcut cu dumneata. Dacă se întâmpla să te mai caute "inginerul", anunţă-mă la telefonul pe "are am să ţi-l dau. E clar?
- Cum nici nu se poate mai clar.
- Şi ai grijă: fereşte-te, pe viitor, de localurile unde nu poţi rezista tentaţiei de a te mistifica.
CAPITOLUL VI
La fel ca de fiecare dată, cum păşi pragul, Fane ieşi de dinapoia biroului şi veni spre el cu braţele deschise.
- În sfârşit, bine că te văd, Ducule!
- Bun găsit, Fane.
- Ce faci, măi Ducule, băiete?
- Ce ştii, Fane. La tine cum merg treburile?
- Merg!.. Merg!.. Nu totdeauna ca pe roate, dar nici târâş-grăpiş. Oamenii nu sunt maşini electronice. Cu ei ai totdeauna probleme.
Fane era directorul şantierului. De doisprezece ani. La început, şantierul fusese un "atelier", cum îi plăcea lui să spună exagerând puţin. Acuma era o adevărată uzină, cu hale care se întindeau pe câteva zeci de hectare, cu maşini moderne şi cu perspectiva unei şi mai mari dezvoltări.
Anii care trecuseră cimentaseră prietenia dintre ei doi. Când Fane venea cu treburi la Bucureşti, trăgea la Ducu. Şi invers, când acesta se ducea s-o vadă pe Ingrid, era găzduit la Fane, fapt ce se întâmpla aproape în fiecare săptămână. Nu venea decât numai atunci când era reţinut de treburi ce nu sufereau amânare. De fiecare dată când se întâmpla să absenteze, Fane se posomora şi spunea soţiei sale: - Bietul Ducu, iarăşi n-a putut veni. Dă-i ei un telefon, poate o lasă pe Ingrid să vină să se joace cu Gabriela.
- Îi dau neapărat. Chiar îmi este dor de mititica.
De şaisprezece ani, Maria era tovarăşa de viaţă a lui Fane. Spre deosebire de Ducu, el avusese, cum se spune,- noroc în căsnicie. Când s-a căsătorit, Fane era îndrăgostit până peste urechi de nevastă-sa. După şaisprezece ani, continua s-o iubească tot atât de mult. În schimb, Maria, la început, n-a ştiut dacă ceea ce o atrăgea la Fane era dragoste sau numai admiraţie faţă de omul acela puternic fiziceşte, dar puternic şi prin energia molipsitoare pe care o răspândea în jurul său, prin extraordinarul său dar de a câştiga simpatia şi încrederea oamenilor cu care lucra. Mult nu i-a trebuit ca să-şi dea seama că este şi una, şi alta. Maria îşi iubea omul, dar în acelaşi timp era mândră de el.
Cu intuiţia aceea specifică numai femeii, Maria a înţeles cât de profund era sentimentul ce-i lega pe cei doi prieteni. Poate că undeva, într-un colţişor al sufletului ei, era geloasă, simţind că legătura sufletească dintre ei covârşea orice alt sentiment. Dar în acelaşi timp, impresionată şi mişcată de frumuseţea şi trăinicia prieteniei dintre ei, izbutise să-şi alunge egoismul şi să-l iubească şi ea pe Ducu ca pe un frate.