Ea, care îşi cunoştea aşa de bine soţul, îşi spunea adeseori: "Un singur lucru îi lipseşte lui Fane ca să fie cu adevărat fericit. Să trăiască în acelaşi oraş cu Ducu". Şi, în sinea ei, nutrea speranţa că într-o zi va fi posibil să se întâmple şi acest lucru. După ce Ducu se despărţise de Mădălina, familia lui Fane devenise ca şi propria lui familie. De aceea şi Ingrid se obişnuise să considere casa lui nenea Fane ca şi casa tăticului ei, iar pe copiii acestuia ca pe fraţii şi surorile ei, în special pe Gabriela, cu care era de aceeaşi vârstă.
După ce Fane îl conduse până la fotoliu, bucuros din cale afară că-l vede, îl întrebă:
- Ţi-ai luat concediu, Ducule?
- Da' de unde!..
- Păi azi nu-i sâmbătă. E joi.
De obicei sâmbăta se repezea Ducu s-o vadă pe Ingrid. Aceasta explica de ce Fane crezuse că prietenul său se afla în concediu.
- Sunt în interes de serviciu, Fane.
- Atunci, aş zice, să dea Dumnezeu ca să te-aducă cât mai des aici la noi interesele de serviciu.
- Ţin să te anunţ, măi băiete, că mă găsesc aici la tine, în birou, în interes de serviciu.
- Ai venit la mine în interes de serviciu?! se miră Fane. Ce naiba are Securitatea cu mine?
- Păi am venit în legătură cu scafandrul tău. Doar tu ai reclamat.
- Ce vorbeşti! Va să zică e o chestie serioasă, de vreme ce v-aţi sesizat voi, cei de la centru.
- Ia povesteşte-mi şi mie cum s-a întâmplat.
- Nu cunoşti amănunte?
- Ştiu doar ce am citit în nişte hârtii. Dar vreau amănunte.
- Probabil ai aflat că noi avem angajat un scafandru. Treabă în meseria lui nu are decât atunci când ne intră vreun vas pentru reparaţii. Îl cheamă Sava Şutelcă. Săracu', are un nume îngrozitor. Astăzi e joi, nu? Acum o săptămână, Sava nu vine la lucru. Nu vine nici a doua zi. A treia zi nevastă-sa se prezintă, plângând, ca să reclame că omul ei n-a mai dat pe acasă de patruzeci şi opt de ore. Am anunţat miliţia. L-a căutat peste tot, dar nimic. Pe Şutelcă parcă îl înghiţise pământul. Asta până ieri, când a apărut viu şi nevătămat.
- Ascultă, Fane, eu n-am trecut încă pe la miliţie. Am venit direct la tine. Tu ce părere ai despre Şutelcă ăsta?
- Uite ce-i, Ducule. Aici, la şantier, nu lucrează nici cincizeci şi nici o sută de oameni. Lucrează mult mai mulţi. N-ai să-mi pretinzi mie, director fiind, să-i cunosc pe toţi în aşa măsură încât să-ţi pot spune despre fiecare dacă e bun sau rău, dacă merită sau nu salariul pe care îl primeşte şi aşa mai departe. Întâmplarea face însă ca pe Şutelcă ăsta să-l cunosc ceva mai bine. Până anul trecut a făcut parte din comitetul sindical, ca responsabil cultural. Am avut astfel posibilitatea să-mi dau seama ce-i poate pielea. Mie mi-a făcut o impresie bună.
- Atunci de ce nu mai e în comitetul sindical?
- Fiindcă e student la fără frecvenţă. Trebuia să-i dăm posibilitatea să înveţe.
- E tânăr?
- Chiar aşa de tânăr nu este. Are aproape treizeci de ani.
- După părerea ta, merită crezare?
- Te referi la ceea ce povesteşte că i s-a întâmplat?
- Da!
- Ce să-ţi răspund!.. Sava nu e om prost. În comitetul sindical, dacă i-au dat "culturalul", au făcut-o fiindcă scrie poezii pe care i le publică gazeta şantierului. După cât ştiu, mai frecventează şi Cenaclul "Panait Cerna". După cum vezi, e posibil ca să aibă ceva imaginaţie. Însă ca să fi ticluit tot ceea ce povesteşte că i s-a întâmplat, nu-l cred capabil de atâta fantezie.
- Bine, Fane. Am venit să cunosc şi părerea ta. Dar ia spune-mi: Voi aveţi multe costume de scafandru?
- După cât ştiu eu, două. Mi se pare că unul e stricat.
- Uite ce-ţi recomand, Fane. Foarte multă grijă să nu dispară vreunul.
- Ce spui, Ducule! Ar putea să dispară?
- Ei, nu e sigur. Dar nu strică să fie bine păzite.
- Am să dau dispoziţii în acest sens. Şi acum, ce faci? Te duci s-o iei pe Ingrid?
- Mai târziu. Nu ştii, Şutelcă a venit astăzi la lucru?
- Cred că da.
- În fiecare zi se scufundă?
- Ţi-am spus că nu prea are mult de lucru în specialitatea lui.
- Şi când nu se scufundă, ce face?
- Lucrează la secţia de gravură. E un foarte bun gravor.
- Ştii ce, Fane? Aş vrea să-l văd.
- Să-l chem aici.
- Nu! Nu vreau să-l interoghez. Întrebări i-au pus cei de la miliţie, şi încă destule. Vreau numai să-l văd cum arată. Dă-mi pe cineva care să mă conducă prin şantier. Să spui că sunt gazetar de ia Bucureşti. Are să mă ducă şi la secţia de gravură şi am să-l văd şi pe Şutelcă.
- Foarte bine. Te va conduce Panait de la sindicat.
Fane sună şi ceru secretarei să trimită după "cultural". Zece minute mai târziu, acesta intra în biroul lui Fane.
- Tovarăşe Panait, dumnealui este gazetar de la Bucureşti. Vrea să viziteze şantierul, ca să scrie un reportaj. Te rog să-l conduci şi să-i dai explicaţiile necesare. Faceţi cunoştinţă.
Plecară. Vizitarea întregului şantier, mai pe îndelete, ar fi durat toată dimineaţa. Dar Ducu se pricepu să-l conducă el pe însoţitorul său în aşa fel, încât să termine în trei sferturi de oră, fără, ca acesta să aibă impresia că ziaristul de la Bucureşti este prea grăbit. Totuşi o părere prea bună nu-şi făcu despre "gazetar" pentru că acesta întârzie mai mult decât s-ar fi cuvenit, în raport cu importanţa ei, la secţia gravură, dar mai ales fiindcă stătu de vorbă tocmai cu "Scafandru", pe care tovarăşul Panait nu-l prea avea la inimă.
- Ei, ce părere ţi-a făcut Sava? întrebă Fane când Ducu reveni în birou.
- Fără să fie un om de calitatea întâi, nu face nici impresia unei secături. Dar acuma eu o şterg. Trebuie să trec şi pe la miliţie.
- Mariei i-am telefonat. S-a bucurat când a aflat că eşti în oraş. Măi Ducule, mă, ce bine îmi pare că ai venit. Du-te şi ia-o pe Ingrid. Vă aşteptăm la masă. Maria a făcut ieri rost de un crap de vreo şapte chile. Îi spuneam azi-dimineaţă: Ce păcat că nu e şi Ducu, el, care ar mânca de trei ori pe zi crap timp de treizeci şi trei de ani. Am şi un vin, măi băiatule, de la Niculiţelu, cum nu beţi voi acolo la Bucureşti.
- Atunci e fain. După-masă, Fane, îmi dai o barcă. Vreau să mă plimb pe Dunăre cu Ingrid.
- Îţi dau şalupa. Ne-am construit una nouă, pe cinste.
- Nu, o barcă. Ingridei nu-i place şalupa, ştii doar. Cică merge prea repede şi face zgomot.
- Bine, băiatule, îţi dau o barcă.
De "cazul Şutelcă" se ocupa căpitanul Oprişan. Cu el luă legătură Ducu.
- Tovarăşe maior, aici, în dosar, veţi găsi, cred, tot ceea ce vă interesează.
Ducu începu să frunzărească dosarul. Procesul-verbal încheiat atunci când se constatase dispariţia lui Sava Şutelcă; declaraţiile soţiei acestuia, ale unor cetăţeni din cartier şi de la şantier; un nou proces-verbal, încheiat după "reapariţia" scafandrului; alte declaraţii, printre care şi aceea a lui Sava Şutelcă.
Ducu se hotărî să înceapă cu aceasta:
Declaraţie
Subsemnatul Sava Şutelcă, născut în anul una mie nouă sute treizeci şi patru, luna ianuarie, ziua treizeci şi una, de profesiune scafandru la Şantierul naval, cu domiciliul pe strada Luminii, nr. 14, declar, pe a mea răspundere, cele ce urmează: În ziua de joi, cincisprezece octombrie a.c., pe la orele opt seara, adică pe la orele douăzeci, mă întorceam spre casă, pe jos. La un moment dat, în timp ce treceam prin faţa unui chioşc, am simţit o lovitură în moalele capului, după care mi-am pierdut cunoştinţa. Ce s-a întâmplat apoi cu mine, nu mai ştiu. Când mi-am revenit, era ziuă şi mă aflam într-o încăpere care nu avea decât o singură fereastră. Mi-am dat seama că e ziuă, fiindcă se vedea lumina soarelui printre crăpăturile obloanelor ce acopereau fereastra. În încăpere, ardea lumina electrică. Era o cameră cam de patru pe cinci, mobilată destul de modest: un divan studio cam hodorogit, un şifonier cu furnirul crăpat, un fotoliu şi o măsuţă joasă. Vreau să mai adaug că, atunci când mi-am revenit, mi-am dat seama că eram îmbrăcat în pijama. Hainele mele se aflau pe speteaza unui scaun.