M-am dat jos din pat, dar a trebuit să mă reazem de perete, ca să nu cad. Încăperea se învârtea cu mine şi îmi era tare greaţă. Când mi-a trecut ameţeala, m-am repezit la una din cele două uşi. Era încuiată. Am încercat-o pe cealaltă. Aceasta ducea în baie.
Vă rog să mă credeţi că abia acuma mi-am dat seama cu adevărat că eram prizonier. M-a cuprins frica. Am început să bat cu pumnii în uşă şi să strig:
- Este cineva pe aici? De ce mă ţineţi închis? De ce m-aţi răpit?
Am auzit paşi apropiindu-se de uşă, pe urmă o voce de femeie.
- Domnule Şutelcă, vă rog să nu faceţi gălăgie. E numai în folosul dumneavoastră să nu faceţi gălăgie. De altfel, nici nu aveţi motiv, deoarece nu are să vi se întâmple nimic neplăcut.
Părea a fi vocea unei femei în vârstă.
- Lămureşte-mă unde mă aflu?
- Din păcate, domnule Şutelcă, nu vă pot răspunde la întrebare.
- Atunci, spune-mi de ce m-aţi răpit.
- Din păcate, nici la această întrebare nu vă pot răspunde. Mai bine aţi face dacă aţi mânca puţin. Găsiţi totul pe masă.
Îmi era foame, trebuie s-o recunosc. Într-o tavă, pe masă, erau de toate. Şi ouă fierte, şi unt, şi gem. Plus cafea cu lapte. Am mâncat pe săturatelea. După aceea, mi-am aprins o ţigară.
- Şi cât timp aveţi de gând să mă mai ţineţi închis? am întrebat.
- Nu este exclus ca mâine să fim în măsură să stăm de vorbă cu dumneavoastră. Pot să vă spun încă de pe acum că vrem să vă facem o propunere deosebit de avantajoasă pentru dumneavoastră. Deci, încă o dată, nu aveţi absolut nici un motiv să vă alarmaţi.
- Să vă ia dracu'! mi-am ieşit eu din pepeni. Nu mă interesează propunerea voastră. Dacă ar fi o treabă cinstită, nu m-aţi fi răpit de pe stradă. Vă cer să-mi daţi imediat drumul.
Dar de data asta vocea nu mi-a mai răspuns. Am început să înjur şi am tot înjurat până am obosit. Am obosit şi să tot măsor camera, de la un capăt la celălalt. Atunci m-am trântit în pat să mă gândesc. Dar nu ştiu cum s-a făcut, că am adormit. Cât am dormit, nu ştiu, fiindcă în casă nu era nici un ceas, iar al meu stătuse. Cred că trecuse o zi. M-am dat jos din pat ca să mă conving dacă nu cumva există totuşi o posibilitate de a fugi. Am încercat din nou uşa. Era tot încuiată. Iarăşi am început să bat cu pumnii în ea.
- Domnule Şutelcă - am auzit vocea. Văd că din nou nu sunteţi cuminte. Cum puteţi fi atât de puţin rezonabil, zău că nu pricep.
- Ascultă, astăzi am să ştiu ce aveţi de gând cu mine?
- Probabil că da. Ştiţi ce vă propun? Să gustaţi coniacul. Sticla se află pe bufet. Nu e extra, dar nu-i nici rău.
- Să vă ia dracu pe toţi şi, împreună cu voi, coniacul!
Până la urmă am "gustat" coniacul. Şi am tot gustat, până mi s-a făcut somn. M-am culcat îmbrăcat. Ce s-a întâmplat după aceea cu mine, nu ştiu. Când m-am trezit, mi-am dat seama că mi-era tare frig, că deasupra capului meu străluceau stelele şi că stăteam culcat pe o bancă. M-am ridicat în capul oaselor. Am văzut nu departe "Castelul" şi am ştiut că mă aflu în Grădina publică, şi tot acum am ştiut că sunt liber. N-am mai stat o clipă pe gânduri şi am plecat spre casă.
Aceasta îmi este declaraţia, pe care o semnez cu mâna mea.
Sava Şutelcă
- Ce părere aveţi, tovarăşe maior? întrebă căpitanul Oprişan.
Ducu îşi formase o părere, dar nu consideră necesar s-o aducă la cunoştinţa căpitanului.
- Deocamdată, nici una. Dar dumneata, care ai anchetat cazul?
- Tovarăşe maior, toată povestea asta mi se pare atât de necrezut, încât mă întreb dacă ceea ce povesteşte Şutelcă s-a întâmplat şi în realitate.
- Socoti că minte?
- Nu ştiu dacă minte în mod deliberat. Mă gândesc, poate că...
- Poate că nu-i în toate minţile, vrei să spui?
- Tovarăşe maior, dar totul e atât de absurd! L-au răpit, ca până la urmă să-i dea drumul, fără ca cei ce l-au răpit să stea de vorbă cu el.
- Nu, tovarăşe căpitan. Şutelcă nu e nebun şi nici n-a inventat povestea asta, ca să ne dea, dumneavoastră şi nouă, de lucru. Ceea ce pot să te asigur este că tot ceea ce povesteşte i s-a întâmplat cu adevărat. În ce scop a fost însă răpit, asta e cu totul altceva. Şi ca să aflăm, cred că de treaba aceasta noi, şi nu voi, va trebui să ne ocupăm.
Plecând de la miliţie, Ducu se duse s-o ia pe Ingrid. Mergea pe jos, şi era în acea parte a oraşului de care îl legau cele mai multe amintiri. Cele mai multe, cele mai frumoase, cele mai triste şi cele mai tragice amintiri. Nu prea departe era strada Mascaralei, mahalaua unde copilărise, înconjurată de străzi cu case frumoase, locuite, cu ani în urmă, de protipendada oraşului. Strada Mascaralei, "peţindţina", cum o numise cândva domnul Spiros Spiratos, cel mai mare armator din oraş: "- Ama asta strada? Asta peţindţine. Ptiu! Asta mascara, nu strada".
Pe aproape era şi strada Fregatei, şi pe ea "casa cu ferestrele albastre". De fiecare dată când venea în oraş, Ducu îşi făcea timp să treacă pe acolo. După atâţia ani, "casa cu ferestrele albastre" nu mai semăna nici pe departe cu aceea pe care el o ştiuse atunci când avusese cincisprezece ani. Ferestrele albastre fuseseră înlocuite cu sticlă albă, zidul se coşcovise şi viţa sălbatică, altădată revărsându-se bogat înspre stradă, se uscase. Aleile care duceau la verandă erau şi acuma pietruite, dar gazonul se uscase şi nimeni nu se mai îngrijise să semene altul. Din stradă, se vedea o tăbliţă albastră care aducea la cunoştinţa celor interesaţi că acolo era "Clubul vânătorilor şi pescarilor amatori".
Pe Ducu, atunci când trecu prin faţa casei, ca de fiecare dată când paşii îl aduceau pe strada Fregatei, îl năpădiră amintirile. Iată, de pe trotuarul celălalt, în locul acela a stat şi a privit "casa cu ferestrele albastre", atunci când pentru prima dată, urmărind-o de departe şi timid, o văzuse pe fata cu ochi de aur intrând pe poarta acelei case, care îşi avea legenda ei, legendă în care era vorba de dragoste şi moarte şi din pricina căreia, mulţi ani, nimeni nu se mai încumetase s-o locuiască; iată portiţa şi zidul pe care l-a escaladat în noaptea când, urmărind-o pe Catina, a descoperit, cu oroare şi deznădejde, că ucigaşul tatălui său - sângerosul asasin şi spion Walther, despre care aflase descifrând scrisul dintre rândurile "Relicvei" - era una şi aceeaşi persoană cu Horace Richter, tatăl Ingridei; iată, pe strada aceea cotise, alergând ca un bezmetic, după ce făcuse dureroasa descoperire. Şi, retrăind prin amintire zbuciumul din noaptea aceea, grăbi, fără să-şi dea seama, paşii. Coborî malul abrupt, între magazii. Iată ruina "Hanul lui Agop"; iată vizuina lui barba Panaiotachi, în ciuda anilor încă în picioare; iată groapa din fosta lutărie, unde se refugiase Şuncărică după ce evadase şi de unde toţi trei, Şuncărică, Gheorghiţă, chelnerul, şi el porniseră să se furişeze până la dana unde aştepta o bărcuţă cu ramele înfăşurate în cârpe. Urcă înapoi dealul, spre oraş, pe unul din "vaduri". Iată, pe vadul acesta gonise în noaptea percheziţiei, când îl zărise din întâmplare pe Rocambole privind pe fereastră. Către vadul acesta se îndreptase Prejan, "diavolul în haine de seară", cum îl botezase maică-sa, misteriosul şi prolixul Prejan care, la plecare, îi spusese sinistra istorioară cu băiatul curios care a fost trimis, cu un bolovan legat de gât, să exploreze fundul Dunării tocmai fiindcă era prea curios.