- Nu ca tipii ăia de colo, dar mă descurc. În orice caz, n-am să te calc pe picioare.
- Atunci am să dansez numai cu tine.
La dansul următor o invită. În timp ce dansau, Mica îl întrebă:
- Uite că am uitat să te întreb până acuma: "Rekord"-ul e chiar al tău?
- Al meu! minţi el fără să clipească.
- Şi cum naiba ad făcut rost de el? Că marca asta nu se găseşte în comerţ.
- O întreagă poveste!
- Serios? Spune-mi-o! M-ai făcut tare curioasă.
- Am un unchi în străinătate. În R.F.G. Astă-vară a venit să ne vadă, adică pe mama şi pe mine, şi, la plecare, ne-a lăsat maşina. Am plătit eu ceva vamă. Dar zău că face. E aproape nouă. Dacă vreau s-o vând, iau pe ea bani buni.
- Spuneai că-i o întreagă poveste. Dar nu văd nici o poveste.
Ducu se uita la ea ca omul pe care îl mănâncă limba să spună ceva, dar nu se poate hotărî.
- E totuşi o poveste, dar...
Şi continuă jocul.
- Ce? întrebă ea, dar cu un asemenea ton, încât să pară că nu ţinea neapărat să afle.
- Lasă că-ţi spun mai târziu, după ce se termină dansul ăsta.
Până la urmă, orchestra tăcu şi perechile se îndreptară către mesele lor. La câtva timp după ce se aşezară şi ei, Mica întrebă, ca şi când numai din întâmplare şi-ar fi adus aminte.
- Ce ziceai că vrei să-mi spui? întrebă ea.
- Deşi am încredere în tine, totuşi... înţelegi... abia ne-am cunoscut.
- Nu fi prost. Eu ştiu să păstrez un secret.
- Îţi spun, dar făgăduieşte-mi că rămâne strict între noi.
- Ai cuvântul meu de onoare.
- Uite despre ce-i vorba. De fapt, maşina nu figurează pe numele meu, ci pe al prietenului meu, pe care l-ai cunoscut. Deşi unchiul din R.F.G. este unchiul meu, în actele care mi s-au cerut a apărut că unchiul este al lui şi că lui i-a lăsat maşina. Înţelegi?
- Simplu! N-ai vrut să se ştie că ai un unchi în R.F.G.
- Exact!
- Şi de ce? Ce-i rău în asta? Un om poate să-şi aleagă prietenii, nu şi rudele. Unde n-am şi eu un unchi în R.F.G., să vină să mă vadă şi, la plecare, să-mi lase un "Rekord".
- Cu tine e altceva. Dacă ai lucra unde lucrez eu, n-ai mai zice aşa.
- Şi, mă rog, unde lucrezi mătăluţă?
- Îmi făgăduieşti că ai să fii mormânt?
- Haide, n-o mai făcea pe misteriosul.
- Lucrez la "Externe". Înţelegi? Când lucrezi acolo, nu e recomandabil să ai un unchi în străinătate, care, pe deasupra, îţi face cadou un "Rekord".
- Dacă lucrezi la Ministerul de Externe, îmi închipui că până acuma ai fost trimis la vreo ambasadă sau legaţie. De ce nu ţi-ai cumpărat acolo maşină?
- Eu nu fac parte din personalul diplomatic. Lucrez la arhiva ministerului, ca şef de serviciu.
- Aşa! se dumeri ea. Va să zică în străinătate nu te trimit.
- Aşa, pentru o săptămână, două, se întâmpla destul de des să plec. Ştii, ca curier diplomatic. Te conjur, însă, Mica, fii mormânt. Nu ştiu de ce a trebuit să-ţi spun toate acestea. Îmi inspiri însă încredere! Nu-ţi îndrug braşoave, însă te rog să mă crezi că, deşi abia ne-am cunoscut, mă simt foarte legat de tine. Totuşi, n-ar fi trebuit...
- Să ştii că mă supăr dacă mai continui să vorbeşti aşa. Mai târziu, când ai să mă cunoşti mai bine, ai să-ţi dai seama că sunt o fată în care poţi avea deplină încredere.
- Probabil că instinctiv am simţit lucrul acesta. Altfel, nu ţi-aş fi spus nimic. Să ştii că nu-mi stă în fire să fac, oricând şi oricui, confidenţe.
Ducu făcu semn ospătarului şi când acesta se prezentă - cam după vreo zece minute - ceru încă un rând de coniacuri şi cafele. La o masă din apropiere o blondă platinată râdea în hohote, cu accente isterice. În local era fum să-l tai cu cuţitul.
Deodată, având aerul că întreabă mai mult ca să spună ceva, Mica vorbi:
- Pe nenea Florică îl cunoşteai de mult timp?
Ducu fusese aproape convins că Mica îi va pune o asemenea întrebare. Se miră numai că întârziase atâta.
Răspunse, intenţionat, evaziv.
- Mda! Ţi-am mai spus că l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, în timpul războiului. Am făcut împreună nişte afaceri.
- Ce fel de afaceri, dacă nu sunt indiscretă? întrebă Mica, dar fără să lase impresia că o interesa să afle răspunsul. Îl cunoşti deci înainte de a damblagi? insistă ea.
- Mda! Înainte. Pe atunci, mă mai duceam pe la el. Afaceri cu carne. Tăiam câte o vită şi vindeam carnea la negru.
- Serios? Crede-mă, nu mi-ar fi trecut prin minte că răposatul nea Florică s-a ocupat în viaţa lui cu afaceri de-astea. Şi nici tu.
Şi Mica făcu o mină de dispreţ.
- Cum, adică, de-astea?
- Nu vreau să te jignesc, dar asta nu-i o afacere ca lumea, ci mai curând o mică găinărie.
- De unde ştii tu prin ce se deosebea în anii aceia o afacere propriu-zisă de o găinărie? Pe atunci nici nu te născuseşi.
- Mare greutate să-mi închipui! Nea Florică - cel puţin aşa mi-a părut mie - a fost un om subţire... profesor. Mă rog, om cu carte. Când mi-ai spus că s-a ocupat de afaceri, mi-am închipuit că a învârtit altfel de afaceri. Mai fine... mai subtile... şi cu câştiguri mai substanţiale. Ştii, el nu se prea uita la bani. De obicei, numai cei care au sau care au avut mulţi bani la viaţa lor nu ştiu să preţuiască adevărata valoare a banului.
- Asta nu dovedeşte nimic, dragă fată. Ce îţi închipui că vânzarea clandestină de carne nu ne renta? Te înşeli. Nici nu-ţi poţi închipui câţi bani am câştigat noi cu afacerea asta..
- Da, dar era totuşi o afacere murdară. La propriu, nu la figurat.
- Se poate. De altfel, nu este exclus ca nen-tu Florică să fi învârtit şi alte afaceri, despre care eu nu am cunoştinţă. Era, cel puţin pe atunci, un om ascuns. Spuneai adineaori că nu se uita la bani. Mă rog, nu te contrazic. Dar pe vremea când am lucrat eu cu el ştiu că-i plăceau al dracului de mult banii. Şi oricât de mulţi câştiga, tot mai mult ar fi vrut să câştige.
Ducu cârpea la minciuni fără să clipească măcar, fiindcă ştia că Mica nu avea posibilitatea să controleze,
- Dacă aţi făcut cândva afaceri, înseamnă că eraţi oleacă şi prieteni.
- Să ştii de la mine, doi oameni care fac afaceri împreună nu înseamnă neapărat că sunt şi prieteni.
- Dar nici nu se duşmănesc.
- Câteodată se întâmpla şi asta. Nu a fost însă cazul între mine şi Florică.
- Şi pe urmă ce s-a întâmplat? De ce v-aţi despărţit? V-aţi certat cumva?
- Nu noi ne-am despărţit, ci împrejurările. Evenimentele. După ce s-a schimbat regimul, afacerile n-au mai rentat. Din prudenţă, a trebuit să ne mulţumim doar cu câştigurile licite.
- ...Şi pe urmă?
- Ce?
- Nu v-aţi mai întâlnit? Nu v-aţi mai văzut? insistă ea.
- Câţi ani sunt de când s-a mutat la voi în bloc Florică? întrebă prudent Ducu.
- După ştiinţa mea, numai de vreo opt ani.
- Stai!.. Pot să-ţi spun exact câţi ani au trecut de când ne-am văzut ultima dată. Da!.. Da!.. Exact paisprezece ani. Prin patruzeci şi şase am desfăcut tovărăşia. În patruzeci şi şapte ne-am mai văzut de câteva ori. Ulterior, nici el nu mai m-a căutat şi nici eu pe el. Pe urmă anticipând o eventuală întrebare: Dacă nu mi-ar fi scris, habar nu aveam de noua lui adresă.
- Mă întreb însă prin cine o fi trimis scrisoarea. Poate prin portăreasă că mai venea şi ea la el câteodată.
- Probabil. |
- Ce-a vrut de la tine?
- N-ai să mă crezi, dar n-a apucat să-mi spună. De câteva ori m-a lăsat să înţeleg că vrea să-mi încredinţeze un secret, dar tot de atâtea ori a schimbat discuţia. Nu se putea hotărî.