- Uite, Dane. Tu nu eşti sincer cu mine. Nu vrei să-mi spui, fiindcă nu ai încredere. Dar nu te condamn, în definitiv, e şi normal. Abia ne-am cunoscut. Astăzi, pentru prima dată, am ieşit împreună, înţeleg, îţi repet, rezervele şi nu te condamn. Mai târziu, după ce vom deveni prieteni buni, te vei convinge că sunt o fată în care poţi avea deplină încredere. În ceea ce mă priveşte, nu mă îndoiesc o clipă că aşa se va întâmpla. Fiindcă eu încă de pe acuma ştiu că voi ţine mult la tine.
Ducu se uită la ea galeş şi o apostrofă în gând: "Ce vorbeşti, frumoaso! Ia spune-mi, de ce te interesează persoana mea? Fiindcă ai auzit că l-am cunoscut mai de mult pe nen-tu Florică? Pentru că am maşină? Pentru că lucrez la arhiva Ministerului Afacerilor Externe? Sau pentru toate trei motivele la un loc?" Apoi, tare: - Draga mea, sunt mâhnit că poţi gândi astfel despre mine. Îţi jur că nu am nici un fel de reticenţe faţă de tine. Şi te rog să-ţi aminteşti, ţi-am şi dovedit-o atunci când ţi-am vorbit de unchiul meu şi de maşină. Dacă am fost sincer cu tine într-o problemă care mă privea pe mine personal, de ce n-aş mai avea încredere în tine ca să-ţi împărtăşesc un "secret" încredinţat mie de cineva care nu mai există?
Argumentul părea convingător. Totuşi, el mai adăugă:
- Dacă anii nu l-au schimbat, atunci îmi explic de ce nu s-a putut hotărî să vorbească până în ultima lui clipă.
- De ce? se grăbi să întrebe Mica, pentru prima dată cu un interes nedisimulat.
- Cred că nu s-a putut hotărî până în ultima clipă să vorbească fiindcă era vorba de aur. Trebuie că undeva ascunsese aur. Cocoşei. Pe vremea când se specula cu cocoşeii, a avut cu ce să-i cumpere. Pe urmă, când s-a schimbat "calimera"(5), nea Florică al tău i-o fi pitit pe undeva şi probabil că şi acuma tot acolo s-or fi aflând. Zgârcitul - fiindcă eu aşa îl ştiu, şi nu mână largă, cum pretinzi tu a fi fost - nu s-a putut hotărî să-mi dezvăluie ascunzătoarea. A murit, luând taina cu el. Şi e păcat, tare păcat. Dacă nu mă înşel în presupunerea mea, atunci sigur că e vorba de cel puţin o sută de bucăţi. Poate chiar şi mai mult.
Mica nu făcea impresia că cele ce aflase o interesau în mod deosebit.
- La ce ţi-ar fi folosit? Să te uiţi la ei? Că de schimbat, nici dacă ai fi dracul gol nu-mi închipui că ai izbuti fără să te dibuiască ăia de la miliţia economică. Parcă aşa îi spune.
- Unde nu-i am eu! Te asigur că i-aş schimba fără să pună ei mâna pe mine.
- Dragă, eşti adorabil când te chercheleşti. Te rog însă nu mai bea. N-aş vrea să te îmbeţi de-a binelea. Nu ar fi frumos. E doar pentru prima dată când ieşim împreună.
- Va să zică nu mă crezi, fiindcă îţi închipui că m-am îmbătat. Află, dragă fată, că eu nu mă îmbăt uşor. Ţin la tăvăleală, asta s-o ştii. Şi uite, ca să-ţi dovedesc, fată dragă, întâi, că nu m-am îmbătat şi în al doilea, că am încredere în tine, am să-ţi spun cum m-aş fi scăpat eu de cocoşei, dacă zgârcitul ăla de nen-tu Florică s-ar fi hotărât să vorbească. Ţi-am spus că, din când în când, sunt trimis în străinătate. Acuma pricepi?
- Nu! răspunse Mica.
Ochii ei exprimau nedumerire. Dar Ducu nu era omul care să se lase uşor păcălit. Înaintea ei, când avea doar cincisprezece ani, cunoscuse o actriţă mult mai bună decât Mica, pe Catina. Învăţase să descifreze, observând-o atent, arta prefăcătoriei. Se aplecă spre urechea ei şi-i şopti: - I-aş schimba în străinătate. Cel mult în două ieşiri, şi aş scăpa de toţi. Este?
- Ei, da! Asta ar fi fost o soluţie. Cum de ţi-a venit în minte?
- Mare filozofie!
- Dar ce rost are să discutăm despre ceea ce nu există? În orice caz, eu te rog, încă o dată, să nu mai bei. Şi te mai rog ceva. Dacă, de acum încolo, se întâmpla să mă invite cineva la dans, nu-l refuza. Mi-a venit chef să dansez, iar tu, îmi dau seama, după cum îţi sticlesc ochii, nu mai eşti bun de aşa ceva.
- Pardon! Nu sunt beat şi, ca să te convingi, haidem să dansăm.
- Nu! Nu vreau să mă fac de râs. Te rog, promite-mi că ai să mă laşi să dansez. Ai văzut: Cât ai fost treaz, eu ţi-am cerut să nu dai voie altcuiva să mă danseze. Acuma, însă, n-am nici o vină că te-ai cherchelit.
- Bine! Dacă tu vrei să dansezi cu altcineva, nu mă opun. Eu însă am să mă uit în jurul meu atât de urât, încât sunt sigur că nimeni nu va îndrăzni să te invite.
Ca s-o convingă că nu glumeşte, începu să privească încruntat, în dreapta şi în stânga, într-adevăr ca un om ce caută cearta cu lumânarea.
Şi deodată îl descoperi pe Fuiorescu. Stătea la o masă, tocmai în capătul celălalt al localului. Împreună cu el mai erau doi inşi, oameni între două vârste, care beau vin din nişte pahare cu picior. După culoarea stacojie a frunţilor şi după felul cum râdeau, se vedea că nu erau la primele pahare. Râdeau amuzaţi de cele ce le spunea Fuiorescu, cu toate că acesta povestea calm, serios, fără să schiţeze măcar un zâmbet. Deşi stăteau la aceeaşi masă toţi trei şi păreau prieteni de când lumea, Ducu era convins că nu veniseră împreună. Îşi amintea precis că, un sfert de oră mai devreme, la masa aceea fuseseră numai indivizii cu feţele stacojii. Fuiorescu îşi făcuse între timp apariţia în local şi, probabil, văzând că la masa lor sunt două locuri libere, îşi ceruse permisiunea să stea şi el.
Ceea ce regreta Ducu era că, atent la cele mai neînsemnate reacţii ale Micăi, nu observase dacă Fuiorescu fusese acela care intrase în vorbă cu partenerii săi de masă sau invers. În orice caz, acuma când îi observa, păreau buni prieteni şi, cel puţin după desele hohote de râs ale chefliilor, aceştia doi se amuzau copios.
Experienţa îl învăţase pe Ducu să observe fără ca cei din jurul lui să bage de seamă că dintr-o dată pe el începe să-l intereseze masa unde Fuiorescu debita probabil anecdote. În schimb, nu-i scăpă lui faptul că Mica privea cam prea des tocmai într-acolo. Un gând îi trecu prin minte, un gând atât de revelator, încât numai cu greu îşi stăpâni pornirea de a-şi freca mâinile de satisfacţie.
"Dacă nu mă înşel, atunci Bogdan sigur că-şi va scoate pălăria!" îşi spuse.
Orchestra, care se odihnise mai mult decât era necesar, începu să cânte. Parchetul de dans începu să se populeze. Cei trei - după cât îşi putu da seama Ducu - la propunerea lui Fuiorescu- se ridicară în picioare şi porniră fiecare să-şi caute partenere pe la celelalte mese. Şi existau, slavă Domnului, destule, fiindcă nu puţine erau mesele la care femeile covârşeau numărul bărbaţilor.
Până să ajungă la masa unde se afla Ducu şi Mica, Fuiorescu ar fi putut să-şi găsească nu una, ci mai multe partenere de dans. Cu toate acestea el veni întins la masa lor şi, politicos, ceru permisiunea să danseze cu Mica. Fuiorescu avea o asemenea prestanţă, impunea în asemenea măsură, prin ţinuta, prin croiala hainelor, prin întreaga sa atitudine, încât era aproape imposibil ca cineva să nu-i acorde permisiunea de a dansa cu soţia, iubita, prietena sau simpla cunoştinţă eu care venise în local. Cu atât mai puţin, nu-l refuză Ducu. Avea doar motive speciale să n-o facă. Dimpotrivă.
După ce rămase singur la masă, Ducu începu să se joace cu paharul, ţinând ochii pe jumătate închişi, de a-i fi putut jura că din cauza coniacului băut nu mai era în stare să-i ţină complet deschişi. Deşi singura lui preocupare părea a fi doar aceea de a învârti între degete paharul gol, în realitate nu-i pierdea din ochi. Fuiorescu dansa impecabil. La fel şi Mica. Dacă în locul lui Fuiorescu ar fi fost altcineva, din cauza diferenţei de vârstă dintre ei ar fi fost penibil să-i priveşti. Aşa însă nu se putea să nu recunoşti că amândoi formau o pereche potrivită. Ducu observă că şi alte femei se uitau cu interes la Fuiorescu şi probabil că le-ar fi făcut plăcere să danseze cu un domn atât de distins.