Întrebarea îl puse pe geolog în mare încurcătură. Trecură câteva minute până să răspundă.
- Aş fi preferat să nu-mi fi fost pusă o asemenea întrebare, fiindcă ea nu are nici o legătură cu... dispariţia Tinei Păduraru. Dar fiindcă dumneavoastră aţi insistat, n-am încotro. N-o fac însă cu plăcere. Vă rog să luaţi notă.
- În orice caz - ţinu să precizeze Bogdan,- am insistat nu din pură curiozitate.
- Ştiu!.. Ştiu!.. În interesul cercetărilor. E părerea dumneavoastră. Eu sunt de altă părere. Dar, bineînţeles, nefiind în specialitatea mea, s-ar putea să greşesc. Acuma, iată care este răspunsul meu la întrebarea pe care mi-aţi pus-o: Dacă Tina Păduraru şi-a luat libertatea să plece neînvoită, aceasta se datoreşte faptului că între noi există unele relaţii de prietenie. Vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce. Eu, după cum puteţi observa, nu mai sunt tânăr. Am cincizeci şi opt de ani. Colaboratorii mei sunt toţi foarte tineri. Nici unul nu are mai mult de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani. Există un fel de destin al generaţiilor. Cei în vârstă nu se pricep să-i înţeleagă pe tineri, iar tinerii, cu suficienţa caracteristică vârstei, sunt convinşi că bătrânii sunt plicticoşi. Deci, şi dintr-o parte, şi din alta, lipsa vaselor comunicante. Tina Păduraru nu mai este o femeie foarte tânără. Probabil, datorită acestui fapt, în primul rând, am putut întinde, reciproc, punţi de înţelegere între noi. Dar, vă repet, nimic reprobabil, nici un fel de relaţii intime. Nu ascund că am o mare simpatie pentru ea şi că prezenţa ei îmi devenise necesară. Dar, vă repet, nu am depăşit niciodată limitele unei prietenii decente, fie numai pentru faptul că nu voiam să dau un exemplu prost colaboratorilor şi colaboratoarelor mele. Plecarea, fuga ei - nu vă ascund - m-a dezamăgit. Nu vă ascund nici faptul că am căutat şi am găsit o mulţime de justificări. Din păcate, aşa ni se întâmpla nouă, bărbaţilor. Atunci când o femeie ne dezamăgeşte, ca s-o justificăm şi să ne justificăm, agăţăm luciditatea în cui, precum şcolarii leneşi ghiozdanele. Mai mult, nu atât din considerente de prestigiu, ci ca s-o feresc pe ea de criticile - de altfel justificate - ale colectivului, am anunţat că eu o învoisem pentru trei zile. Fiindcă eram convins că până în trei zile avea să se reîntoarcă.
- Şi când aţi început să vă alarmaţi?
- Alaltăieri! Adică, alaltăieri, mai serios. De fapt, când am văzut că trec cele trei zile, fără să dea vreun semn de viaţă.
- Miliţiei v-aţi adresat abia ieri. Adică, după nouă zile.
- Da, după nouă zile.
- Şi de ce v-aţi adresat miliţiei? Aveţi vreun motiv să credeţi că i s-a întâmplat o nenorocire?
- Nimic precis. Poate că m-am înşelat, dar îmi place să cred că prietenia dintre noi a fost reciprocă. Or, presupunând că ea s-a hotărât să nu mai revină aici - ştiu eu din ce motive? - mi-e greu să cred că nu m-ar fi vestit. Acesta este singurul motiv care m-a determinat să mă adresez miliţiei.
Raţionamentul geologului nu era greşit. Dacă ea se plictisise de teren, măcar din simplă politeţe şi tot ar fi trebuit să-l anunţe pe geolog că nu se mai întoarce. Dacă n-o făcuse, însemna că ori i se întâmplase ceva, ori că eventual avea de gând să revină.
- Spuneţi-mi, tovarăşe Dobre, obiectivele pe care le urmăriţi sunt foarte importante?
- Importante, deşi nu pe plan republican. Dar în munca noastră există şi surprize nesperate. Mă refer la cele plăcute.
- ...Şi până acuma aţi avut vreo asemenea surpriză?
- Din păcate, nu.
- Tovarăşa Păduraru era la curent cu rezultatul cercetărilor dumneavoastră?
- Bineînţeles. Ea prelucra datele de teren la indicaţiile colaboratorilor mei. Pe de altă parte, cunoştea stenografia. Seara, obişnuiam să-i dictez observaţiile mele personale în legătură cu rezultatele obţinute în timpul zilei.
- Un motiv în plus ca să-i simţiţi lipsa.
Geologul se uită la Bogdan pătrunzător. Voia să se convingă dacă acesta nu fusese pur şi simplu ironic.
- Da! Este şi acesta un motiv în plus ca să-i simt lipsa.
- Cum a ajuns în echipă?
-Eu am angajat-o.
- Ca secretară a "expediţiei"?
- Exact!
- Din nou sunt obligat să vă pun o întrebare care probabil să vă pară cam indiscretă.
- Puteţi s-o puneţi. Nefiind prima... Cum s-ar spune, m-am obişnuit să răspund şi la asemenea întrebări.
"Fir-ai să fii al naibii de găgăuţă! îl apostrofă în gând Bogdan. Fiindcă, după toate probabilităţile, asta eşti. Un găgăuţă şi un gură-cască. Dacă mă înşel, cumva, sunt gata să-mi tai pe loc mustaţa!" (Bogdan nu avea mustaţă).
Pe urmă, tare:
- În ce împrejurare aţi cunoscut-o pe Tina Păduraru?
- Am cunoscut-o astă-vară, la Tuşnad.
- Îşi petrecea şi ea acolo concediul?
- Da! De fapt, era numai în trecere. Călătorea cu un bilet circular. Deşi n-a stat la Tuşnad decât patru zile, ne-am împrietenit.
- Pe urmă, v-aţi reîntâlnit, unde?
- La Galaţi! Îmi dăduse adresa. Când am revenit din concediu, i-am scris câteva rânduri. I-am scris că mi-ar face mare plăcere dacă ar accepta să ieşim într-o seară împreună. A fost de acord. Ne-am mai văzut apoi de câteva ori. Abia acuma ne-am împrietenit cu adevărat. Pe urmă, când a trebuit să plec pe teren, i-am cerut şi ei să vină. A primit fără să fie prea încântată. Dar după aceea, munca de geolog începuse s-o intereseze: o găsea pasionantă.
- Cred şi eu!
Geologul din nou îl privi bănuitor, fiindcă din nou nu ştia dacă vorbise sau nu serios.
- Credeţi că avea motive speciale? întrebă cumva stânjenit.
- De ce neapărat motive speciale! Pur şi simplu, fiindcă, într-adevăr, munca dumneavoastră, a geologilor, este interesantă şi pasionantă. Spuneţi-mi cum de a putut să accepte propunerea? A demisionat de unde lucra sau nu are nici o ocupaţie?
- Este pensionată din motive de boală.
- Atunci se explică. Încă o întrebare. De fapt, două. Prima: Unde locuieşte în Galaţi?
- Strada Turtureanu 17.
- A doua şi ultima: Când a plecat atunci, noaptea, şi-a luat tot bagajul?
- Nu!
- În cazul acesta, îmi veţi permite să-i cercetez bagajele.
- Mă rog! Dacă socotiţi că e necesar...
- Tovarăşe geolog, nu sunt obişnuit să fac decât numai ceea ce este absolut necesar.
Dar cercetarea geamantanului Tinei Păduraru nu-i fu de nici un folos.
- Dă-i bătaie! Ne întoarcem la Galaţi, îi spuse Bogdan şoferului.
Se ghemui într-un colţ şi îşi aprinse o ţigară. Bogdan nu era fumător. Se putea întâmpla să treacă şi săptămâni întregi fără să pună în gură măcar o ţigară. Erau însă împrejurări cu totul neobişnuite, când simţea nevoia să fumeze. Ţigara - zicea el - îl ajuta să pună ordine în încâlceala gândurilor, în asemenea împrejurări totdeauna năvalnice. De data asta ţigările nu-i fură de nici un folos, deşi până la Galaţi dădu gata un pachet întreg.
Curând după ce ajunse în oraş, un lucrător de la miliţia regională se prezentă la casa cu numărul 17, de pe strada Turtureanu. Poarta era încuiată. Un câine lup, cu ochi răi şi injectaţi, începu să-l latre cu o voce răguşită, smucindu-se în lanţ.
- Pe cine cauţi matale, tovarăşe? întrebă proprietăreasa casei, o femeie bătrână, fostă profesoară.
- Aicea locuieşte tovarăşa Tina Păduraru?
- Aicea, dar acuma nu-i acasă.
- La ce oră o pot găsi?
- N-aş putea să-ţi spun nici ora şi nici ziua, tovarăşe. Dumneaei este plecată din oraş.
- Da? Ce păcat! Şi de mult timp lipseşte?