- Parcă a înghiţit-o pământul, lua-o-ar naiba! blestema Bogdan care dirija toate cercetările ce se efectuau în vederea descoperirii bârlogului unde se ascundea.
În cea de-a douăzeci şi una zi, le parveni o comunicare telefonică din partea secţiei de miliţie a raionului B..., prin care erau vestiţi ca nişte băietani din comuna Movilele descoperiseră într-o vale de la poalele unui munte, numit "Pieptenele", cadavrul unei femei intrat în putrefacţie. Victima, după datele cuprinse în buletinul de identitate găsit asupra ei, se numea Tina Păduraru, cu domiciliul stabil în Bucureşti, strada Panselelor nr. 15.
- Bobocule - îi spuse Ducu lui Bogdan - te duci tu acolo. Ai să te descurci tot atât de bine ca şi mine. Eu nu pot pleca. Trebuie să mă ocup de Mica. Povestea începe să devină din ce în ce mai interesantă.
- Ce vorbeşti!.. Dă-i drumul, te ascult!
- Lasă că am să-ţi povestesc după ce te vei reîntoarce.
- Bătrâne, te-am lăsat.
Înainte de a părăsi oraşul, Bogdan trecu pe la adresa indicată în raportul telefonic. Dar pe strada Panselelor, la nr. 15, nu locuia şi nici nu locuise niciodată cineva cu numele de Tina Păduraru. Asta însemna că datele cuprinse în buletinul de identitate, de altfel ca şi acesta erau false. Era exact ceea ce prevăzuse şi Bogdan.
În după-amiaza aceleiaşi zile, Bogdan ajunse în satul Movilele. Şeful postului de miliţie din sat era un plutonier. Acesta, deşi îşi cunoştea meseria, totuşi cazul îi depăşise competenţa. Nici sublocotenentul care continuase cercetările începute de plutonier - şi cu care stătu mai târziu de vorbă, la secţia de miliţie a raionului - lui Bogdan nu i se păru deosebit de perspicace.
După ce citi procesul-verbal, îl întrebă:
- Aţi dispus să se facă autopsia?
- Desigur, tovarăşe căpitan.
- Şi ce a constatat medicul?
- Că moartea a survenit de pe urma rănilor cauzate în cădere.
- Şi care-i opinia dumitale, tovarăşe sublocotenent?
- Mi-am spus-o în raport. Părerea mea este, tovarăşe căpitan, că avem de-a face cu un accident, din păcate mortal. Victima, încercând să scurteze drumul, a alunecat de pe potecă şi s-a rostogolit până jos, în vale.
- Va să zică, după părerea dumitale, nu avem de-a face cu o crimă. Aşa-i?
- Tovarăşe căpitan, dacă ţinem seama de raportul expertizei medico-judiciare, cred că nu.
- Cu toate acestea, tovarăşe sublocotenent, nu este cu desăvârşire exclus ca Tina Păduraru să fi fost ucisă.
Sublocotenentul nu păru de loc convins.
- Aveţi motive să credeţi că e vorba de o crimă, tovarăşe căpitan?
- Numai nişte raţionamente. Şi raţionamentele nu sunt dovezi. Dar să lăsăm asta. Eu dau o fugă până la Movilele. Vii şi dumneata?
- Dacă ordonaţi...
- Nu-ţi ordon. Te invit. Şi numai în cazul când eşti curios să afli dacă Tina Păduraru a fost sau nu ucisă.
Movilele era un sat răsfirat pe o suprafaţă de câţiva zeci de kilometri pătraţi. Ici o casă, şi tocmai hăt departe o alta. "Inima satului" era alcătuită de câteva case mai răsărite, de sfatul popular, de cooperativă şi de şcoală. Ca să ajungă aici, la şcoală, copiii trebuiau să meargă pe jos, la ducere şi la întoarcere, kilometri întregi, la deal şi la vale. Iarna mai ales, nu era de loc o treabă uşoară. Cei mari, bărbaţi şi femei, se deplasau când aveau de mers mai mult călare. Caii lor erau mici, dar vânjoşi. Nu ştiau să meargă decât la pas.
În timpul verii, duminica mai ales, se hazardau vilegiaturiştii până la Movilele, ca să admire frumoasele costume naţionale, pe care, femeile îndeosebi, le îmbrăcau numai în zile de sărbătoare. Aceia dintre orăşeni cu oarecare experienţă alpinistică nu se opreau în sat, ci mergeau mai departe, până la o sălbatică şi originală depresiune numită "Prăpăstiile". Ca să ajungi însă la "Prăpăstii", trebuia să cobori pe nişte poteci înguste şi periculoase până jos, în vale, un adevărat defileu de o frumuseţe nemaiîntâlnită.
Dar Tina Păduraru dispăruse din tabăra geologilor în a doua jumătate a lunii octombrie, când orice fel de activitate turistică prin părţile acelea înceta, practic, încă din prima jumătate a lunii octombrie. Bazat pe acest fapt, Bogdan sconta să afle mai mult decât aflase sublocotenentul de la miliţia raională care anchetase cazul. De vreme ce Tina vizitase locurile acelea în sezon mort, probabil că prezenţa ei nu trecuse neobservată. Îndreptându-şi ancheta tocmai pe această pistă, nu era exclus să afle de la localnici unele amănunte care ar putea lumina, cât de cât, misterul ce plana asupra morţii ei. Raportul ofiţerului de miliţie; tocmai prin aceasta păcătuia. Acceptând ipoteza accidentului - ca singura posibilă - sublocotenentul nu cercetase terenul decât foarte superficial.
Maşina îi duse până la postul de miliţie din sat. De acolo, închiriind cai, o porniră iavaş-iavaş spre "Prăpăstiile". Făceau popas la fiecare casă, şi Bogdan, cu firea lui veselă, prietenoasă, izbutea să câştige imediat simpatia gospodarului. Dar pierdură aproape toată dimineaţa fără să afle ceva. Nimeni din cei cu care Bogdan stătu de vorbă n-o văzuse pe Tina. Abia spre prânz, când aproape pierduse orice speranţă, un bătrân care păzea nişte vaci le spuse că zărise, cu vreo două săptămâni în urmă, o "doamnă" urcând spre Movilele, exact pe drumul pe care acum căpitanul cobora şi care ducea la cariera de piatră aflată jos, în defileu.
- Eşti sigur, moşule? insistă Bogdan.
- Cum să nu, măi tovarăşe. Sunt eu bătrân, dar ochii îmi sunt încă tineri. Muierea, adică doamna - se corectă el imediat - avea nădragi cafenii şi o flanelă verde. Am văzut-o când urca. Eu eram, uite colo, lângă copacul cela. Stam şi mă odihneam. Mergea încet şi privea tot timpul în jos, parcă se gândea şi se tot gândea.
Va să zică urcase spre Movilele. Venise, probabil, cu trenul până la Vărzăreşti. Pe urmă o pornise pe jos, prin defileu, trecuse pe la carieră şi de acolo începuse să urce spinarea dealului pe o potecuţă. Potecuţa şerpuia în fel şi chip, dinadins ca urcuşul să fie cât mai puţin obositor.
- Şi unde crezi, moşule, că s-o fi dus?
- Păi, unde în altă parte decât la "Prăpăstiile". Acolo se duc toţi orăşenii. Eu, chiar m-am mirat când am văzut-o, fiindcă era o zi mohorâtă. Trăgea a ploaie, şi chiar a plouat înspre prânz. Dar n-ai întrebat matale la Pricop?
- Cine-i Pricop?
- Păi cine să fie! Un om de aici, de la noi, Ca mine de pildă. Te-am întrebat dacă ai stat de vorbă cu el, fiindcă, dintre toate, gospodăria lui e cea mai răzleţită, tocmai hăt acolo în dreapta dâmbului. De aici, casa nu se vede, dar dacă mai mergi puţin îţi apare înaintea ochilor. Acolo obişnuiesc să facă popas toţi câţi urcă până aici ca să vadă "Prăpăstiile".
Bogdan şi sublocotenentul trecuseră pe acolo, dar nu găsiseră acasă decât copiii, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de patru.
- Ei, ce zici, tovarăşe sublocotenent? Mai facem o dată drumul până la casa lui nea Pricop?
- Dacă socotiţi necesar...
Pe Bogdan începuse să-l cam enerveze pasivitatea sublocotenentului, dar se abţinu.
- Ştii, moşule, noi am trecut pe acolo, dar nu erau acasă decât copiii.
- Atunci, musai să staţi de vorbă cu Gligore sau cu Profira, muierea lui. Ar fi de mirare dacă n-ar fi trecut pe acolo doamna de s-a prăpădit alunecând pe stânci.
Mulţumind bătrânului, cei doi ofiţeri făcură calea întoarsă. Când ajunseră, găsiră tot numai copiii. Abia după vreo oră se întoarse şi Pricop de la moară, cu un sac de mălai.