Bogdan nu avu de ce să regrete oboseala. Gazda confirmă că, într-adevăr, în ziua respectivă "răposata" poposise la locuinţa lor.
- A intrat în ogradă şi mi-a cerut o cană cu apă. Aşa fac toţi. Urcuşul îi oboseşte şi-i însetează. I-am dat o cană cu lapte. Toţi cer apă, dar dacă le dai lapte nu te refuză. Laptele li-i mai de folos decât apa, iar mie îmi prind bine cei câţiva lei pe care îi câştig din vânzarea lui. Cine n-are nevoie de bani! Săraca, era tare însetată şi tare obosită. A băut laptele, s-a odihnit cât s-a odihnit şi a plecat mai departe cu celălalt.
- Cu care "celălalt"?
- Am uitat să vă spun că înaintea ei, cam cu vreo jumătate de oră, picase un domn. Un domn de la Bucureşti. Unul care vorbea, vorbea de te ameţea. Dar simpatic şi glumeţ. Am râs într-o jumătate de oră cât nu râd într-un an întreg. Cu domnul acesta vesel şi glumeţ răposata se cunoştea dinainte, deşi se prefăceau amândoi că nu s-au văzut în viaţa lor.
- Eşti sigur? întrebă Bogdan.
- În foc n-aş putea pune mâna. Dar mie aşa mi s-a părut.
- Vrei să spui că s-au ferit ca dumneata să observi că ei se cunosc dinainte?
- Poate că de aceea. Dar poate că erau certaţi dumnealor.
Presupunerea lui Pricop îl făcu pe Bogdan să ciulească urechile.
- Certaţi? Ce te face să crezi că erau certaţi? Te bazezi pe ceva când spui lucrul acesta sau ţi-ai dat aşa, cu presupusul.
- Ştiu eu ce să spun!.. Poate că s-au purtat aşa, nu neapărat ca eu să nu-mi dau seama că se cunosc dinainte. Dar poate că erau certaţi...
- Certaţi? se miră iarăşi căpitanul.
- Tovarăşe, că ei se cunoşteau dinainte, asta e pentru mine clar ca lumina zilei. Dar dacă s-au prefăcut că nu se cunosc sau dacă erau certaţi, asta nu mai ştiu. Însă ori una, ori alta sigur că a fost.
- Care-i părerea dumitale, tovarăşe Pricop? Au nimerit oare întâmplător la dumneata cam în acelaşi timp?
- Ce întâmplător, tovarăşe! Sigur că el a aşteptat-o. Altfel de ce mi-ar fi îndrugat atâtea verzi şi uscate? Dacă n-ar fi aşteptat-o, şi-ar fi văzut de drum, aşa cum fac toţi ceilalţi.
- Păi, ziceai că erau certaţi. Cum e posibil să-şi fi dat întâlnire, de vreme ce erau certaţi?
- Uite, măi tovarăşe. Eu sunt ţăran şi nu prea umblat prin lume. Dacă mă iei la întrebări ce şi cum a fost cu cei doi, multe nu ţi-aş putea spune. Ascultă însă la mine ce-ţi spun. Şi dacă mi-ai tăia capul, eu tot aş crede că se cunoşteau dinainte. Gândeşte-te şi matale. Pe aici nu vin orăşeni decât în iulie, în august şi până pe la jumătatea lui septembrie, însă de când mă ştiu, unul nu mi-a trecut pragul în octombrie. Şi atunci te întreb pe matale: nu-i de mirare că anul ăsta, au picat amândoi, în aceeaşi zi şi cam în aceeaşi oră?
"Isteţ românul!" îşi spuse Bogdan.
Pe urmă, tare:
- Da, e de mirare, tovarăşe Pricop... Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?
- Au stat ce-au stat şi au plecat.
- Împreună?
- Nu! Mai întâi ea, şi după vreo zece minute, un sfert de oră, el. Cred că ea l-a aşteptat ceva mai departe.
- Ce te face să crezi că l-a aşteptat?
- Îmi dau şi eu cu presupusu'. Că de la o vreme începură să şuşotească, Dumnezeu ştie ce. Scurt timp după aceea, ea a plecat.
- Poţi să-mi descrii cum arăta bărbatul?
- Păi, eu zic, tovarăşe, că avea ceva mai mult de patruzeci de ani. Voinic şi bine legat. Purta ochelari. Avea mustaţă. Când vorbea, cam mânca pe r.
- Şi cum era îmbrăcat? întrebă apoi.
- Purta canadiană din foaie de cort şi pantaloni "bleomarin" de schi. Era încălţat cu bocanci, în cap purta o caschetă tot "bleomarin", cu cozorocul lat.
- Când s-a întors de la "Prăpăstiile" n-a mai trecut pe la dumneata?
- Ce, era el prost? Eu, tovarăşe, nu-s de la miliţie. Dar mă gândesc aşa cu mintea mea că ăla, dacă a voit, a putut să-i facă de petrecanie.
- Serios? se miră Bogdan prefăcut. Cum?
- Cum? Simplu, tovarăşe. I-a făcut vânt în prăpastie.
Aceasta era şi opinia lui Bogdan.
Începuse să burniţeze. Sufla în acelaşi timp şi un vânt rece, prevestitor de vreme proastă. Şoseaua asfaltată strălucea ca o oglindă. Bogdan conducea cu prudenţă şi sub optzeci de kilometri, cu toate că dorea să ajungă cât mai repede ca să-l pună la curent şi pe Ducu.
Pe Ducu îl găsi la sediu.
- În sfârşit, bine că ai venit!
- În sfârşit, bine că te-am găsit!
- Ei?
- Exact ce-am prevăzut, bătrâne. Tina Păduraru a fost asasinată.
- Asasinată? După cum îmi amintesc, rezultatul expertizei medico-judiciare...
- Exact!.. Expertiza medico-judiciară nu trage concluzia că este vorba de o crimă. Dar ştii de ce? Pentru că asasinul n-a înjunghiat-o, n-a împuşcat-o şi nici n-a otrăvit-o. S-a scăpat de ea mult mai uşor. A împins-o, pur şi simplu, în prăpastie. Poftim şi fotografia victimei.
Fotografia nu spunea mare lucru, deoarece, în cădere, chipul ei fusese mutilat. Cu toate acestea, Ducu o examina cu multă atenţie.
- Asta-i, Bogdane? întrebă el după câtva timp.
- Da, bătrâne. Dar de ce faci mutra asta?
- Măi băiete, Tina Păduraru ar putea să fie...
- Cine, mă?
- Tanti Aspasia.
Bogdan fluieră a mare mirare.
- Ea, mă?
- Dar ar putea să fie şi Catina. Ţi-am povestit de Catina. Ticăloasa aia, care...
- Ducule, mi se pare că tu te-ai stricat la cap.
Ducu nu-i răspunse. Îl năpădiră amintirile. De atunci trecuseră nişte ani buni. Vreo nouăsprezece. Era în iulie o mie nouă sute patruzeci şi cinci. Abia sosise de pe front, din Cehoslovacia cu unitatea. De la gară, s-a dus direct în mahalaua Mascaralei să-l îmbrăţişeze pe Fane; Fane, prietenul său, singurul său prieten. Rude nu avea. Mamă-sa murise. Murise şi unchiul Iancu.
Prima care l-a zărit atunci când a apărut în capul străzii a fost mătuşa Brânduşa.
- Uite că s-a întors de pe front Ducu a' lu' răposatu' Andrei, viu şi nevătămat.
- Sărut mâna, mătuşă Brânduşa, şi bine te-am găsit.
- Bine ai venit, Ducule. Haide, vino la mătuşa să te îmbrăţişeze.
L-a îmbrăţişat. Ochii îi lăcrimară. Lăcrimară şi ochii celorlalte femei din mahala când îl îmbrăţişară.
- Unde-i maică-ta, fie-i ţărâna uşoară, să te vadă cogeamite ofiţerul, se căina ţaţa Lisaveta, impresionată de tresele lui de locotenent.
Numai ţaţa Leonora, mama lui Fane, îl îmbrăţişa fără să lăcrimeze. Şi nu lăcrima, fiindcă ţaţa Leonora avea inima bărbată.
- E acasă Fane, ţaţă Leonora?
- Nu-i, Ducule. Îl găseşti la Judeţeană. Acuma Fane e acasă doar musafir.
L-a căutat la Judeţeană. Fane era în şedinţă. Multe şi lungi mai erau pe atunci şedinţele. L-a aşteptat până s-a plictisit. A plecat de acolo la cimitir, la mormântul părinţilor săi. În drum, a cumpărat flori. Multe flori, fiindcă maică-si mult îi mai plăcuseră florile.
Şi cum trecea pe aleea principală, o cruce mare, de marmură albă, care înainte nu fusese acolo, îi atrase atenţia. Se apropie să citească inscripţia de pe monument.
CATINA SACHELARIE
15 iunie 1920 - 10 octombrie 1944
Dar încă mai înainte de a citi inscripţia, privirile îi fură atrase de fotografia mare, ovală, emailată. Chipul din fotografie era al Catinei. Va să zică, în timp ce el se afla pe front, Catina murise. Mai târziu, interesându-se, aflase că se sinucisese. Lumea zicea că din dragoste. "Decepţie sentimentală", explicase o gazetă locală, curând după aceea autodizolvată.