Выбрать главу

- De ce credeţi asta, doamnă?

- Fiindcă nu sunteţi un om singur. Fiindcă urâţi singurătatea şi nu se poate decât să vă displacă nişte oameni mucegăiţi, ca de-alde noi, pensionarii şi pensionarele doamnei Dankner.

- Trebuie să înţeleg că vă place singurătatea, doamnă?

- Aţi întrebat dacă mie, personal, îmi place singurătatea sau, în general, nouă celorlalţi?

- M-am referit la toţi.

- Poate că nu ne place. Celor mai mulţi dintre noi sigur că nu ne place. Asta e sigur. Dar nu putem scăpa de ea. E destinul nostru. Fiecare dintre noi locuieşte într-o cameră. Puţini, într-un apartament. Când ne întoarcem acasă, la prânz, seara, nu ne aşteaptă nimeni. Nimeni nu ne calcă pragul. Când vorbim, vorbim cu noi înşine, vorbim gândurilor noastre. Sau poate gândurile ne vorbesc, şi noi ne mărginim să ascultăm. Nu ştiu. Precis nu ştiu. Cei ce au un radio, ascultă muzică. Dacă n-au, ascultă frânturile sonore care ajung până în camera lor de la radioul vecinului din dreapta, din stânga, sau de deasupra. Când nici vecinul n-are radio, asculţi zgomotele străzii. Huruitul tramvaielor, mârâiala maşinilor, paşii oamenilor, trecătorilor, crâmpeie de conversaţii, un hohot de râs vesel. Pe urmă, vine somnul. Binefăcătorul, alinatorul!.. Îngrozitor ar fi dacă oamenii n-ar trebui să şi doarmă!.. Dimineaţa, la slujbă. Pe urmă, prânzul la pensiune. În general, de fiecare dată cam aceiaşi vecini de masă. Pe unii parcă i-ar goni din urmă duhuri necurate. Vin grăbiţi, înfulecă pe nemestecate, atât de repede, încât te apucă ameţeala când îi priveşti, şi o şterg ca nişte bezmetici. Cei mai mulţi însă nu se grăbesc. Iarna, mai ales. Beau o cafea, fumează o ţigară, stau la o şuetă. Fiecare caută să pară altfel decât este în realitate. Dacă vreţi, fiecare caută ca celălalt să nu observe drama lui personală. Nu se pot hotărî să plece, fiindcă vor să amâne clipa când vor fi acasă şi când se vor simţi cu adevărat singuri. Pentru cei mai mulţi dintre noi, sufrageria Lottei Dankner joacă un important rol social. Oamenii simt nevoia să iasă în societate, să se distreze în societate. Ei bine, pentru noi, clienţii permanenţi ai pensiunii Dankner, sufrageria suplineşte atât de fireasca nevoie omenească ca măcar o jumătate de oră să ne simţim în "societate". Dacă vreţi, să ne distrăm în "societate". Nu ştiu dacă am izbutit să vă explic exact ceea ce simt. Dar poate că acum înţelegeţi de ce am spus la început că pensiunea este un fel de "azil de noapte" gorkian. Fiindcă, domnule, chiar dacă n-o recunoaştem, suntem totuşi un fel de epave.

- Dumneavoastră lucraţi undeva? Prestaţi zilnic o muncă?

- Ce importanţă are asta? Pot să vă asigur că acolo unde lucrez munca nu suferă din cauza caracterului meu dificil. Dimpotrivă, sunt apreciată pentru conştiinciozitatea şi simţul de răspundere cu care muncesc. Aşa am fost caracterizată recent cu prilejul unei şedinţe de producţie.

Cornelia Melinte tăcu.

Discuţia alunecase totuşi pe alt făgaş decât acela dorit de el. Deşi o însoţise ca să afle câte ceva despre Lotte Dankner sau despre ciudatul Fredi, până acuma nu aflase nimic. Înnodă firul conversaţiei.

- Sper că nu vă supăraţi dacă am să vă spun că n-am putut constata nimic din cele ce aţi afirmat în seara asta.

- Nu vă înţeleg! La ce vă referiţi?

- Spuneţi că dumneavoastră, "permanenţii", simţiţi nevoia să vă distraţi o jumătate de oră în "societate". Oare înţelegeţi să vă distraţi tăcând?

- În seara asta a fost altceva...

- Altceva? Din ce cauză? Din cauza mea?

- În nici un caz. Din cauza lui Fredi. E un om...

- Ce fel de om? insistă Ducu.

- Un om imposibil.

- Vreţi să spuneţi că nu e sociabil?

- E un om groaznic. Cred că are sufletul schilodit.

- Bine, dar ce aveţi să-i reproşaţi?

Cornelia deschise gura să spună ceva. Dar când vorbi, Ducu avu impresia că ea spune cu totul altceva decât gândeşte.

- Din nou îmi cereţi să explic. V-am mai spus că nu mă pricep şi că de fiecare dată când încerc spun exact pe dos decât ceea ce doresc să spun.

- Adineauri aţi izbutit foarte bine să vă exprimaţi gândurile.

- Prezenţa lui mă inhibă. Ne inhibă pe toţi. Dacă cineva încearcă să lege o conversaţie cu vecinii lui, imediat Fredi plasează o ironie. Ironiile lui sunt strivitoare. Şi apoi, e atât de irascibil. Se înfurie din nimic. Ne temem toţi să nu-l supărăm.

- Nu înţeleg cum puteţi să vă temeţi de o stârpitură ca el. Când se înfurie e şi mai ridicol decât înainte.

- Nu aveţi dreptate. Aţi observat ce fel de ochi are? Când se uită la tine cu ochii lui spălăciţi, aproape fără gene şi cu dunga de fard a sprâncenelor care nu există, simţi cum îţi îngheaţă sângele în tine.

Ducu avu impresia că şi de data asta Cornelia Melinte spune altceva sau, în orice caz, mai puţin decât gândeşte.

Riscă întrebarea:

- Şi numai din cauza ochilor simţiţi că vă îngheaţă sângele în vine?

- Altceva ce ar mai putea să fie?

Vocea îi era însă vag nesigură.

- Doamna Dankner se lasă şi ea terorizată de Fredi?

- Ah, cu ea este altceva. În orice caz, ea nu se teme de el. Ei...

Cornelia Melinte tăcu, stânjenită cumva.

- De ce nu continuaţi, doamnă? Ei, ce?

- Se pare că între ei... Înţelegeţi... Se pare, că ei trăiesc împreună.

Ducu numai cu greutate se putu abţine să nu fluiere a mirare, aşa cum îi era obiceiul.

- Va să zică, Fredi şi Lotte Dankner sunt soţi.

- N-am afirmat asta.

- Mă rog, e acelaşi sau cam acelaşi lucru. Hotărât, noi, bărbaţii, suntem incapabili să înţelegem femeile. Cum poate Lotte Dankner să simtă ceva pentru o stârpitură ca Fredi, zău că nu pot să înţeleg. O femeie care în tinereţe a fost foarte frumoasă şi acum, în pragul bătrâneţii, mai este încă.

- De ce trebuie să credeţi, neapărat, că a făcut o pasiune pentru el?

Ducu ciuli urechile.

"Ia să vedem. Poate că s-a hotărât să-şi dea un pic drumul la gură", îşi spuse el.

- Atunci, ce trebuie să cred? insistă el.

- Orice altceva!

- Ajutaţi-mă.

- Îmi pare rău că nu vă pot fi de vreun folos.

- De ce, doamnă? Fiindcă vă temeţi de el?

- Tuturora ne este frică de el. O frică instinctivă. Poate şi puţin... superstiţioasă.

- Ei asta-i bună! Frică superstiţioasă!.. Ce Dumnezeu, doar nu trăim în Evul Mediu, dragă doamnă Cornelia.

- Fără îndoială. Dar un om care de ani de zile n-a ieşit din casă, care doarme ziua, iar noaptea se plimbă pe acoperiş.

"Uite că totuşi vorbeşte. Sunt convins că doreşte să-şi descarce sufletul, dar nu îndrăzneşte, de frica lui Fredi".

Pe urmă, tare:

- Doamnă, eu cred că glumiţi. Umblă pe acoperiş? Ce, e somnambul?

- Nu-i de loc. Dar eu sunt de vină. Ar fi trebuit să precizez imediat că pe acoperişul casei există o terasă. N-aţi observat?

- Nu! Şi ziceţi că se plimbă toată noaptea pe terasă...

- Da!.. Dacă ar sta numai în casă, fără să ia aer, n-ar arăta aşa cum arată.

- Plesneşte de sănătate. Şi de ce nu iese din casă?

- Lotte spune că atunci când i-a murit soţia, Fredi s-a jurat să nu mai pună piciorul în stradă.