- Niciodată, tovarăşe.
- Ţi-am spus, Bogdane, că în raporturile cu noua mea prietenă Cornelia trebuie să fiu circumspect.
- Adică, s-o trecem şi pe ea pe lista suspecţilor?
- Nu am pretins chiar acest lucru. Dar cele aflate de la profesor contrazic total cele ce mi-a spus ea despre Fredi.
- Şi de ce te-o fi sfătuit să nu mai dai pe la Pensiune?
- Nu ştiu.
- Ar trebui să te mai duci pe acolo. Nu de alta, dar ca să-i cultivi prietenia.
- Am să mă duc. Dar deocamdată sunt ocupat cu Mica. Numai tu mi-ai dat-o pe cap şi pe asta. S-a "îndrăgostit" de mine şi nu mă mai slăbeşte. Îmi acaparează tot timpul. Aoleu, să ştii că am să întârzii. I-am promis s-o duc la cinema.
- Atunci şterge-o repede!
***
Marcel Koruz, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele unui balonseide puţin cam decolorat, mergea fără să se grăbească. Nu era îmbrăcat în hainele de duminică, fiindcă de o săptămână se afla în concediu. De o săptămână nu mai dăduse pe la colţul zoologic şi în tot acest timp stătuse mereu pe acasă.
Acum era pentru prima dată când ieşea în oraş. Troleibuzul 87 îl lăsase în Piaţa Mihai Eminescu şi de acolo o pornise pe jos, agale, ca omul fără nici o treabă. Era destul de rece şi începuse să se lase o ceaţă perfidă şi umedă. Când ajunse la Ambasador, intră la microbarul hotelului. Comandă coniac şi cafea - comanda o scrise cu creionul pe marginea albă a unui ziar - pe urmă, după ce ospătarul îl servi, începu să răsfoiască ziarele.
După vreun sfert de oră de lectură, ceru încă un coniac, apoi se adânci iarăşi în citirea ziarelor. Era evident că nu aştepta pe nimeni, ci îşi omora pur şi simplu timpul. Probabil că pentru vizitatorii grădinii zoologice de la Băneasa ar fi fost o adevărată surpriză dacă ar fi recunoscut în cetăţeanul singuratic din microbarul Hotelului Ambasador pe rândaşul ursuz şi cu privire urâtă, pe care îl văzuseră de atâtea ori în pavilionul unde leneveau aligatorii şi şarpele boa.
Pe la patru şi jumătate împături ziarele, le vârî în buzunar, plăti consumaţia şi plecă. Se urcă în autobuzul 31, cu care merse până în Piaţa 1848. De acolo o porni pe jos, până ajunse pe Magistrală. Dacă până în Piaţă nu-l interesase dacă este sau nu urmărit, de aici încolo mereu îşi verifica spatele.
O dată ajuns pe Magistrală, Marcel Koruz deveni şi mai circumspect. Totuşi, urmărirea era uşurată de faptul că pe stradă era multă lume - oamenii plecau după cumpărături - fără a mai pune la socoteală armata de copii care se zbenguiau în toate părţile. Când ajunse în dreptul unuia din blocuri, Marcel Koruz îşi verifică pentru ultima dată spatele, pe urmă dispăru înăuntru. La rândul său, Oprişan, care îl fila pe Koruz, ajunse în hol în clipa când Koruz pornea liftul. Cu ochii pe cadranul ceasului, numără secundele. Cunoscând câte secunde merge liftul de la un etaj la altul, atunci când acesta se opri, lucrătorul de securitate ştiu că Marcel Koruz urcase până la etajul cinci. Acuma se punea problema pentru Oprişan să afle la care din cele patru apartamente - atâtea erau pe un etaj - intrase spionul. Chemă liftul şi urcă până la etajul şase. Aşteptă circa o jumătate de oră. Auzi o uşă deschizându-se la etajul de dedesubt. Aplecându-se peste balustradă, îl văzu pe Koruz ieşind din apartamentul optsprezece. Coborând la rândul său, Oprişan citi pe o tăbliţă de alamă:
VASILE GEORGESCU, Inginer
Oprişan, bucuros că, în sfârşit, spionii începuseră să se mişte, telefonă lui Ducu. Acesta, în mai puţin de o jumătate de oră, se afla în posesia datelor necesare privind pe Vasile Georgescu. Inginerul lucra la un institut al Academiei şi făcea parte dintr-un colectiv restrâns care era pe punctul de a descoperi un nou aliaj, numit Petragerman, cu aplicaţii noi şi extraordinare în special în tehnica aeronautică.
"Ei, ei - îşi vorbi Ducu - văd că lucrurile încep să se îndrepte pe făgaşul obişnuit".
Era aceasta o constatare care cumva îl dezamăgea. Ceea ce i se păruse lui - în parte, şi colonelului Joldiş - că ar constitui caracterul deosebit al Tantei Aspasia fusese constatarea că până acum, spre deosebire de toate celelalte cazuri rezolvate cu succes de ei, spionii nu acţionaseră pe linia culegerii de informaţii, fie ei direct, fie recrutând elemente şovăielnice sau descompuse.
Se părea însă că se înşelaseră. Dacă Marcel Koruz îl vizitase pe inginerul Vasile Georgescu acasă la el, o făcuse, după toate probabilităţile, în scopul de a obţine date sau planuri sustrase de inginer de la institut. Sau, invers, să ceară inginerului să-i procure anumite date. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, însemna că Vasile Georgescu lucra pentru reţeaua de spionaj din care făcea parte şi Koruz.
Aceasta fu concluzia provizorie la care ajunse Ducu după ce fu în posesia datelor privind pe inginer. Tocmai se pregătea să se ducă la colonel ca să-i raporteze, când telefonul sună din nou. Era locotenentul-major Oprişan care îl anunţa că cineva se aruncase prin una din ferestrele apartamentului ocupat de inginerul Vasile Georgescu.
- Cine? întrebă Ducu.
- Încă nu ştiu, tovarăşe maior. Am dat fuga să vă anunţ pe dumneavoastră. Ce-mi ordonaţi să fac?
- Aşteaptă acolo. În câteva minute va veni şi căpitanul Tudoraşcu. Miliţia a fost anunţată?
- Cred că au anunţat-o.
- Bogdane, du-te tu. Fir-ar al naibii! Din cauza Micăi trebuie să fiu mai prudent şi multe treburi să le las numai pe seama ta.
- Foarte bine, bătrâne. În orice caz, nu am să mă cocoşez de prea multe sarcini.
Bogdan urcă la etajul cinci cu liftul. După ce se legitimă, miliţianul de la uşa apartamentului îl lăsă să intre. Înăuntru, un căpitan de miliţie completa procesul-verbal, punând întrebări membrilor familiei. Acuma abia află Bogdan că sinucigaşul era socrul lui Vasile Georgescu. Când se întâmplase nenorocirea, inginerul era la institut. Fusese anunţat telefonic de soţia sa şi venise cu maşina instituţiei. Era un bărbat frumos, numai în vârstă de treizeci de ani, cu o privire deschisă, sinceră. Un om care, de la început, îţi prezenta încredere. Soţia lui, în schimb, mai puţină. Grija deosebită pe care o punea în a-şi evidenţia frumuseţea naturală, prin fard şi prin îmbrăcăminte, denotă mult egoism şi evidentă afectare. Privind-o, Bogdan, fără voia lui, făcu următoarea reflecţie: "Asta nu se iubeşte decât pe sine, frumuseţea ei!"
Tălăzuită de o puternică şi sinceră durere părea a fi Sofia Paulian, soţia sinucigaşului şi soacra inginerului. Stătea prăbuşită într-un fotoliu, palidă ca un cadavru, şi plângea. Plângea fără să se vaite, fără să i se audă măcar un singur suspin. Dacă n-ar fi fost potopul de lacrimi, nici nu ai fi ştiut că plânge. Era atât de zdrobită, încât nu era în stare să-şi şteargă lacrimile. I le ştergea nepoata ei, o fetiţă de doisprezece ani, foarte firavă, dar care moştenise trăsăturile frumoase ale mamei sale.
Căpitanul de miliţie punea întrebări cu mult tact şi lui Bogdan nu-i rămânea altceva decât să asculte răspunsurile şi, eventual, să noteze în carnetul său ceea ce i se părea mai interesant. Îşi rezerva dreptul ca, la sfârşit, să pună şi el întrebări. Deocamdată, ascultând răspunsurile pe care le dădea inginerul, află că socrul se numea Liviu Paulian, că fusese dentist şi că de opt ani ieşise la pensie. Mai află că nu suferise de nici o boală incurabilă, care eventual ar fi putut explica o asemenea hotărâre disperată.
- Mă simt obligat să adaug, tovarăşe căpitan, că socrul meu manifesta un optimism robust. Ne spunea, adesea, că are de gând să trăiască mai mult decât tatăl său, care a decedat la vârsta de nouăzeci şi doi de ani.