- Ziceai că-i tare frumoasă...
- Şi este. Dar aşa o nevastă, zău că nu mi-aş dori. Şi cum îţi spuneam, să mă slăbească dumneaei că a conversat cu un surdomut, cu Koruz. Şi mă rog, de ce până n-am întrebat-o, n-a suflat un cuvânt de vizita lui Koruz?
- Te pomeneşti că te-i fi gândit că toţi trei, tatăl, mama şi fiica, s-au unit ca să-i smulgă inginerului cât mai multe secrete? râse de el Ducu.
- Eu n-am spus că Violeta are vreo legătură cu Marcel Koruz. Şi nici bătrâna.
- Măi zăbăucule, tu nu poţi vorbi mai clar? N-ai spus tu că ele au ascuns de tine dinadins vizita lui Koruz?
- Ţi-am spus. Nu mi-au vorbit de vizită, fiindcă au voit să spele rufele în familie.
- Adică?
- Ele ştiu de ce dentistul s-a aruncat pe fereastră. Dar nu vor s-o spună, ca să nu pericliteze prezentul şi viitorul inginerului. Adică, exact ceea ce-ţi spuneam: au făcut tot posibilul ca să spele rufele în familie. Măi Ducule, eu îmi tai mustaţa că dentistul a lăsat o scrisoare prin care explică ce l-a determinat să întoarcă spatele vieţii... Şi cu asta, basta. Acum cunoşti părerea mea. Câteva minute birui liniştea. Ducu se duse să privească afară pe fereastră. Bogdan, plictisit să-şi tot trosnească degetele, îşi vârî mâinile adânc în buzunare. Se gândeau amândoi la cele ce discutaseră.
- Mi se pare că nu te-am convins, Ducule.
- Nu, de loc, măi băiete.
- Lua-te-ar naiba, iconoclastule! Dacă dărâmi eşafodajul argumentelor mele, ridică tu altul în loc.
- Din păcate, Bogdane, deşi nu sunt de acord cu punctul tău de vedere, deocamdată, nu ţi-l pot împărtăşi pe al meu.
- De ce?
- Fiindcă veriga asta - sinuciderea dentistului - deocamdată, nu se leagă de celelalte.
Bogdan începu să-şi trosnească din nou degetele.
- Măi, mi-a venit o idee. Ce-ar fi dacă am invita-o pe Violeta aici şi dovedindu-i că mi-a ascuns adevărul în legătură cu Koruz, am lua-o la întrebări?
- Mda!
- Ce-am pierde?
- Nimic! Dar nici n-am câştiga ceva.
CAPITOLUL XII
Pentru prima dată Mica îl invitase pe Ducu acasă la ea. Luaseră masa împreună, pe urmă, la dorinţa ei, făcuseră o plimbare până la pădurea Băneasa:
- Acuma mă duci acasă! îi ceruse ea după aceea.
În maşină stătea totdeauna în dreapta lui şi părea de fiecare dată foarte mândră că se găseşte într-o maşină "superbă" şi alăturea de un bărbat "aşa de bine".
- Câte femei nu, mă invidiază! îi spusese ea la un moment dat.
- De ce? întrebase el, prefăcându-se că nu a înţeles.
- Fiindcă sunt aici, alături de tine.
- Exagerezi, fată dragă. Dacă e vorba de invidiat, apoi sigur ca, bărbaţii pe mine mă invidiază. Multe fete, frumoase ca tine, ai văzut tu în Bucureşti?
- Ascultă, Dane, dacă te prind vreodată că plimbi cu maşina, asta vreo altă femeie, să ştii că-ţi scot ochii.
Şi îşi lipise capul de umărul lui, alintându-se.
- Măi fată! Ai un instinct de proprietate, foarte dezvoltat. Dacă aş fi bărbatul tău, mai treacă-meargă. Dar, aşa? Află că am multe prietene. Dar cea mai apropiată de inima mea, să ştii că tu eşti.
- Asta nu-i o consolare pentru mine.
Curând după aceea stopase în faţa blocului.
- Eşti acasă, Mica.
- Aşa repede! Ştii ce? Haide să bei o cafea. Ai timp o jumătate de oră?
Invitaţia Micăi nu-i convenea. Era foarte obosit. Se despărţise de ea la orele trei dimineaţa, după ce ieşiseră de la bar. Patru ore mai târziu, se găsise la sediu. La prânz, luase masa din nou eu ca. Pe urmă, mai făcuseră şi o plimbare cu maşina la Băneasa. Dacă accepta invitaţia, nu era exclus ca ea să-i pretindă s-o scoată la un local şi seara. Şi doar el avea atâtea.,alte treburi.
-Tu, mai ţii minte la ce oră ne-am despărţit azi-noapte?
- Desigur! Cred că era trecut de trei.
- Ei bine, află că la şapte eram la minister. Am dormit exact trei ore. Acuma mi-e un somn de pic.
- O cafea are să te remonteze. Mi-e atât de greu să mă despart de tine...
Şi îşi lipi, tandră, capul de umărul lui.
"Ce urmăreşte"? se întrebă el.
- De altfel, dacă ţi-e tare somn, n-ai decât să te întinzi puţin la mine.
- Nu prea e o oră potrivită de vizite. Maică-ta ce are să spună?
- Mama nu-i acasă. Ea se întoarce târziu. De multe ori rămâne peste noapte acolo unde a fost chemată. Ştii, când se întâmplă un deces într-o familie, toţi ai casei se pierd cu firea. În asemenea împrejurare e nevoie totdeauna de cineva care să aibă capul, limpede.
Apartamentul lor era la demisol. Două camere pe hol, plus dependinţele. Ducu observă că pentru o femeie ce scălda morţii casa nu arăta de loc rău.
- E drăguţ aici la voi.
- Destul de modest. Ce vrei, după posibilităţi.
- Chiar atât de modest nu-i. Asta înseamnă că mama ta câştigă binişor cu meseria ei.
- Şi de pe urma morţii se poate mânca o pâine. În alte condiţii, chiar şi cozonac.
- Nu înţeleg! În ce fel de condiţii?
- Adică, aşa cum era înainte. Tata avea o întreprindere de pompe funebre. Îi mergea foarte bine. Uite, stai în fotoliul ăsta. E foarte odihnitor, nu-i aşa?
- Pot să şi adorm în el.
- Mă schimb şi pe urmă îţi fac o cafea. Cum îţi place să fie? Dulce?
- Potrivită,
O auzi schimbându-se în cealaltă cameră.
- Dane, când ai să mă înveţi să conduc şi eu? întrebă ea revenind în odaie.
- Chiar ai vrea să înveţi?
- De ce nu! Crezi că mi-ar sta rău la volan?
- Dimpotrivă, cred că mulţi au să-şi scrântească gâtul uitându-se după tine. Ba mi-e teamă că, din cauza ta, au să se întâmple chiar accidente.
- Sper că nu râzi de mine.
- Îţi jur că nu.
- Tu, Dane, eşti un om ciudat. Ţi-am mai spus-o?
- Nu până acuma.
- De multe ori, nu-mi dau seama dacă vorbeşti serios sau ironic. Şi de fiecare dată când se întâmplă aşa, te urăsc. Îţi spun foarte, foarte serios: nu-mi place ca cineva să-şi râdă de mine. Şi dacă o face, mă răzbun.
Ducu izbucni în râs.
- Şi acuma de ce râzi?
- Fii liniştită, râd de mine. Tare m-am mai prostit. Pe onoarea mea, că m-am prostit. Noi de cât timp ne cunoaştem, Mica?
- De zece zile.
- Ei bine, acum unsprezece zile, dacă o fată mi-ar fi vorbit aşa cum îmi vorbeşti tu, i-aş fi spus: Nu m-am însurat până acuma, fiindcă nu-mi place să fiu cicălit şi nici să port zgardă de care nevastă-mea să agate lesa şi să mă care după ea ca pe un căţel. Văd că tu încerci să te porţi ca o nevastă, fără însă să-mi fii. Vezi-ţi de altul, fetiţo! Ţie văd că nu-ţi pot spune aşa. Mie nu-mi place să spun anumite cuvinte care sună ca în cărţi. Dar, măi fată, ar trebui să simţi cât sunt eu în stare să fac pentru tine.
- Mincinosule!
- Ce trebuie să fac oare ca să te conving?
Mica veni să se,aşeze pe braţul fotoliului. Îmbrăţişându-l, îi spuse:
- Nimic! Adică, da! Învaţă-mă să conduc..
- Bine! Am să te învăţ după ce am să mă întorc!
- Pleci din Bucureşti? se nelinişti ea, vag.
- Plec! Ghici, unde?
- Nu ştiu,!.. Spune tu.
- În străinătate.
- Te trimit la vreo legaţie?
Vocea Micăi era uşor alterată. Oricât se străduia să nu se observe, Ducu îşi dădea seama că vestea făcuse asupra ei o mare impresie.