Lui Ducu îi făcea mare plăcere să studieze fizionomia oamenilor, comportamentul lor în diferite împrejurări. Evident, nu toţi oamenii erau interesanţi din acest punct de vedere. Adesea însă i se întâmpla să cunoască oameni pe care, observându-i, să-l fascineze pur şi simplu. Nu era cazul cu însoţitorul de vagon. Era totuşi un "tip" interesant. Ascultând ce spune, Ducu avea impresia că fiecare cuvânt pe care acesta îl rostea, ieşea din gură uns. Uns, ca să alunece, ca să se rostogolească, la fel ca o bilă, şi să nu se oprească niciodată, şi nicăieri. Parcă undeva în el exista un depozit de cuvinte, un depozit inepuizabil şi că era suficient să deschidă gura ca ele să înceapă a curge şi a se rostogoli, minute şi ore în şir, fără ca aceasta să reprezinte vreun efort din partea lui. Însoţitorul vorbea, şi de fiecare dată când vreunul din călătorii din vagonul dat în grija sa trecea pe lângă el, în drum spre restaurant, îi zâmbea cu un zâmbet, la fel ca şi cuvintele, uns. Şi după fiecare zâmbet de acest fel, scotea batista din buzunar şi cu un gest scurt se ştergea în colţul stâng al gurii, exact acolo unde, o clipă mai înainte, se tivise zâmbetul, parcă spre a şterge locul devenit unsuros din cauza zâmbetului "uns". De câte ori ducea batista la gură, Ducu observa că şi mâna îi era roşie datorită părului des şi roşu care o acoperea până acolo unde începeau degetele. Şi fiindcă însoţitorul cu zâmbetul uns, cu vorba unsuroasă şi cu mâinile păroase şi roşii îi producea aproape o repulsie fizică, intră în cuşetă, încuindu-se pe dinăuntru. Se trânti pe pat cu mâinile sub cap şi, sforţându-se să alunge toate gândurile, se dărui plăcerii de a asculta ritmul monoton al roţilor. Locomotiva, ca un căpcăun, înghiţea depărtările şi el se afla în tren. Călătorea!.. Şi undeva, departe, erau ţări şi oraşe despre care citise numai, pe care şi le închipuise numai şi pe care avea să le vadă.
Şi se trezi vorbindu-şi tare:
"Bine e să călătoreşti, pur şi simplu să călătoreşti, fără să fii obsedat de gândul că undeva, într-un oraş pe care atâta doreşti să-l cunoşti, nişte ticăloşi te aşteaptă ca să te racoleze".
Se afla în tren de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Pentru a doua oară soarele venise să se uite în cuşeta lui prin jumătatea de fereastră pe care storul nu o acoperea. Era un soare cam vlăguit şi ursuz din cauza unor zdrenţe de nori murdari pe care un vânt rece şi capricios le purta de colo-colo.
Ducu căscă, se întinse şi, odihnit cum nu se mai simţise de mult timp, se dădu jos din pat. Se bărbieri, se spălă şi, după ce se îmbrăcă, ieşi pe culoar. Fiindcă soarele tocmai fusese acoperit de o flenderiţă de nor, dimineaţa părea tulbure, mohorâtă. Era aproape frig. Dar aerul rece şi tare îl învioră. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze puţin cam în silă. Însoţitorul era acum altul. Acesta, cu un veritabil accent vienez, după ce îi ură bună-dimineaţa, se interesă dacă s-a odihnit bine şi îl întrebă dacă nu doreşte o cafea. Acceptă oftând, fiindcă îşi aminti de admirabilele cafele pe care le pregătea mătuşa Sabina şi pe care nu avea să le mai bea până la întoarcerea acasă.
Uşa cuşetei din dreapta lui, care până atunci fusese doar crăpată, se deschise, şi pe culoar îşi făcu apariţia un bărbat foarte înalt, foarte slab, foarte blond şi foarte palid, îmbrăcat într-un halat de culoarea purpurei. Curând îl urmă o femeie îmbrăcată şi ea într-un halat de aceeaşi culoare. Era şi ea înaltă, mult mai puţin înaltă decât bărbatul ei, în schimb tot atât de blondă şi cu ochi tot atât de albaştri. În ciuda înălţimii, a chipului slab şi palid ca de schimnic, bărbatul nu era urât. În schimb, femeia era foarte frumoasă.
"Ce nevastă frumoasă are cocostârcul ăsta!", îşi spuse Ducu privind-o pe furiş.
Cei doi vorbeau englezeşte. Necunoscând limba, habar nu avea ce-şi spun. Dar lui Ducu în general îi plăcea să asculte chiar atunci când se vorbea într-o limbă pe care n-o cunoştea. De fiecare dată avea sentimentul că, dacă ar putea asculta aşa ore întregi, până la urmă s-ar trezi că înţelege perfect limba în care se vorbeşte. Acuma exista un motiv în plus să asculte cu plăcere: femeia avea o voce deosebit de plăcută.
Privea pe fereastră, distrat, fuma şi trăgea cu urechea pur şi simplu ca s-o audă vorbind pe blonda cu halatul de culoarea purpurei.
"Are o voce foarte senzuală", îşi spuse. Şi fu încă o împrejurare - una din multele - când era nevoit să constate neconcordanţa ce exista între vocile oamenilor şi aspectul lor fizic. Blonda avea o voce "senzuală" - de fapt o voce care trăda firea ei senzuală, dar ochii, chipul, întreaga ei făptură nu dezvăluiau de loc tocmai această caracteristică a feminităţii ei.
Vocea soţului ei suna un pic dogită, un pic răguşită, fără a fi totuşi neplăcută. Ea vorbea repede, el, rar şi cu o anumită grijă pentru pronunţie, de parcă între cei doi nu ar fi avut loc un dialog banal, ci o lecţie de dicţiune, în care el era elevul, iar ea profesoara. Impresia mai era accentuată şi de faptul că bărbatul, după fiecare frază rostită, făcea o grimasă de silă, de greaţă parcă, asemenea unui băiat după ce a luat o doctorie neplăcută.
La un moment dat cocostârcul se întoarse spre el şi îl întrebă ceva în limba lui. Ducu îi răspunse, în germană, că nu cunoaşte limba engleză.
- Dacă vorbiţi limba germană, atunci ne putem înţelege în această limbă, păru că se bucură englezul. V-am întrebat dacă aveţi idee cam pe unde ne aflăm?
- Habar n-am! Ştiu doar că, spre prânz, va trebui să trecem graniţa elveţiană. Dar l-am putea întreba pe însoţitor.
- Lăsaţi, nu e absolut nevoie. Am întrebat într-o doară. Eu nu sunt niciodată grăbit, şi mi-e indiferent unde mă găsesc. Esenţialul e să nu stau locului.
În timp ce englezul îi vorbea, la un moment dat, soţia acestuia se întoarse cu faţa spre ei şi scoţând din buzunarul halatului o brichetă îşi aprinse o ţigară, mai înainte ca Ducu să aibă timp s-o aprindă pe a sa, ca s-o servească. Îi mulţumi, însoţind mulţumirea cu un surâs plin de amabilitate, după care, vârându-şi bricheta în buzunar, se întoarse ca să privească din nou prin fereastră peisajul pustiit de implacabila cruzime al toamnei.
Ducu avea sânge rece. O dovedise nu în puţine împrejurări. Cu toate acestea, a avut nevoie de un efort de voinţă excepţional ca să nu se trădeze. Mai precis, ca să nu se trădeze că le pricepuse jocul. Şi îl pricepuse, fiindcă în clipa când blonda şi angelica englezoaică şi-a aprins bricheta el şi-a dat seama că minuscula şi eleganta brichetă era, de fapt, un aparat fotografic.
De când îşi începuse cariera ca lucrător al Securităţii Statului, Ducu avusese prilejul să vadă multe asemenea "jucării", care mai de care mai ingenioase. "Jucăria" cu care îl fotografiase frumoasa blondă era aidoma cu aceea pe care o găsise în bagajul unui agent arestat cu vreo câteva luni în urmă.
- De unde veniţi? îl întrebă englezul.
- Din România.
- Sunteţi poate român?
- Da, sunt român.
Şi în gând:
"O faci tu pe şmecherul. Mă rog, n-ai decât!"
- Să ştiţi, ca român, vorbiţi foarte bine limba germană. Nu mi-aş fi închipuit.
- Şi dumneavoastră, ca englez, o vorbiţi destul de bine, i-o întoarse el.
- Cu mine e altceva. Eu vorbesc în mod curent engleza, germana, franceza, spaniola, italiana şi rusa.