- Şi care este limba dumneavoastră maternă? se interesă Ducu, nu fără intenţia de a fi ironic.
Acuma, când descoperise cu cine are de-a face, lunganul îi devenise dintr-o dată antipatic, la fel şi nevastă-sa.
- Limba mea maternă? Limba mea maternă e suedeza. Şi, paradoxal, tocmai pe aceasta aproape n-o ştiu vorbi. De aceea nici n-am enumerat-o printre limbile pe care le cunosc.
Ducu, prefăcându-se vădit interesat de cele ce auzea, întrebă cu voită naivitate:
- Foarte interesant!.. Şi cărei cauze se datoreşte faptul că aţi uitat limba dumneavoastră maternă?
- Adevărul e, domnule, nu că am uitat-o, ci că n-am vorbit-o în copilărie şi nici mai târziu. Părinţii mei au fost amândoi suedezi. Dar eu, din motive de ordin familial, bineînţeles, am fost crescut de o mătuşă de a mea, aflată în Noua Zeelandă, încă de la vârsta de trei ani. Din această cauză, adevărata mea limbă maternă a devenit engleza.
- Am fost convins că sunteţi englez.
- Multă lume crede la fel. Va să zică sunteţi din România. Am auzit că aveţi o ţară interesantă. E adevărat?
- Am impresia că dumneavoastră călătoriţi mult. De ce nu veniţi să ne vizitaţi ţara? La noi vin mulţi turişti din ţările apusene.
- De călătorit, într-adevăr, călătoresc mult. Dar nu mă duc acolo unde vreau, ci unde sunt nevoit să mă duc.
- Înţeleg!.. Sunteţi un om de afaceri şi călătoriţi numai în interes de afaceri.
- Sunt un om de afaceri, dar nu călătoresc pentru afacerile mele. Ele merg - şi încă bine - fără să fie nevoie ca eu să întreprind călătorii speciale. Probabil că are să vă pară ciudat ceea ce am să vă spun. Totuşi acesta este adevărul. Sunt un om - poate singurul pe faţa pământului - care păstrează unele amintiri - e drept vagi - din vieţile anterioare pe care le-a trăit. Dar probabil că acuma mă socotiţi nebun.
- De loc! Mi se pare chiar foarte interesant ceea ce spuneţi. Vă asigur că aştept, cu multă nerăbdare, să-mi daţi unele explicaţii.
Şi în gând:
"Nebun nu te consider, secătură, dar nu înţeleg ce naiba urmăreşti îndrugându-mi asemenea braşoave".
Complicea vlăjganului îi veni din nou poftă să fumeze. Numai că de data asta Ducu nu se mai repezi să-i ofere foc. O lăsă să folosească propria-i "brichetă". Mai mult, ca să-i uşureze munca, întoarse capul către ea şi surâse.
"Dacă vrei, îţi stau la dispoziţie şi pentru o poză din profil", îi vorbi el în gând.
- Bineînţeles că explicaţiile sunt absolut necesare, continuă individul care, între timp, se recomandase: Johan Ohlson, nume neaoş suedez. Spuneţi-mi, dumneavoastră nu vi s-a întâmplat niciodată să vizitaţi, pentru prima dată, un oraş şi să vi se pară anumite lucruri familiare? De pildă, o stradă, o anumită casă, un monument?
- Mărturisesc, domnule, că nu.
- Nici nu e de mirare. Aşa se întâmplă cu marea majoritate a oamenilor. Credeam însă, adică speram, că dumneavoastră sunteţi o excepţie. Sau poate că sunteţi chiar, dar fără să vă daţi seama. De pildă, e posibil că s-a întâmplat să vi se pară cunoscute unele lucruri, dar nu aţi fost conştient de aceasta, tocmai fiindcă ştiaţi precis că vă găsiţi pentru prima dată în acele meleaguri. De altfel, la început, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Trebuie să vă povestesc cum am descoperit că posed o asemenea rară însuşire. De mulţi ani, aş zice încă din anii adolescenţei, foarte adesea mi se întâmplă să visez un vis, de fapt, un adevărat coşmar. Anume, că într-o anumită împrejurare, împreună cu alţi câţiva, am omorât un om, pe care l-am îngropat apoi pe ascuns într-un anumit loc. Locul, în vis, îmi este foarte familiar: Într-un parc public, mai precis într-un scuar, în spatele unei statui care reprezintă un bărbat în togă romană. Coşmarul constă în aceea că, în vis, mi-e o frică grozavă ca nu cumva să se descopere locul unde îngropasem cadavrul, fiindcă descoperirea lui ar duce implicit la arestarea făptaşilor.
Până aici nimic neobişnuit. Probabil că şi dumneavoastră vi s-a întâmplat să aveţi coşmare, şi nu unul singur. Factorul neobişnuit, de necrezut aproape, e însă altul, şi aveţi să-l aflaţi imediat. Acum şapte ani am făcut o călătorie în Italia. Pe atunci încă mai puteam călători numai pentru plăcerea de a cunoaşte lumea, care e frumoasă tocmai prin continua alternanţă a frumosului cu hidosul. Vizitând Italia, am ajuns şi la Brindisi. Într-o zi, plimbându-mă prin oraş, la un moment dat mi-am dat seama că strada pe care mergeam îmi este cunoscută. Am început să mă întreb cu ce stradă din alt oraş pe care îl vizitasem cândva semăna. Mergând mai departe pe acea stradă, am văzut o casă cu etaj, din piatră, veche, tare veche. Şi mai ales această casă mi se părea cunoscută. M-am oprit ca s-o privesc mai bine. Da, îmi era cunoscută. Cu cât o priveam mai mult, cu atât mi se părea mai familiară. Inima a început să-mi bată mai repede. Mă simţeam tare, tare mişcat, nici eu nu-mi dădeam seama de ce. Un băieţaş ieşi din casă şi veni să mă întrebe pe cine caut. M-am ruşinat şi am plecat mai departe.
Lunganul se întrerupse, fiindcă blonda lui complice începu să-i vorbească. Conversaţia dintre ei dură cam un minut, pe urmă ea intră în cabină. Prin uşa pe care o lăsase întredeschisă, Ducu o auzi fredonând.
- Probabil că soţia dumneavoastră o fi supărată pe mine.
De altfel, Ducu era intrigat că lunganul nu i-o prezentase.
- De ce?
- Fiindcă, din cauza mea, aţi lăsat-o singură. Probabil se plictiseşte.
- Cine, Malla? Ea nu se plictiseşte niciodată. De altfel, nu cunoaşte limba germană şi în nici un caz nu ar fi putut lua parte la conversaţia noastră. (Voit sau nu, lunganul ignora că aşa-zisa conversaţie se rezuma doar în a vorbi el tot timpul). În privinţa asta, vă rog să nu vă faceţi griji. Dar spuneam... ce?
- Spuneaţi că un copil a ieşit din casă să vă întrebe pe cine căutaţi şi că dumneavoastră, ruşinat, aţi plecat mai departe.
- Exact!.. Am plecat mai departe. Dar n-am ajuns decât până la colţul străzii. Acolo, am descoperit scuarul. Scuarul din vis, cu statuia care reprezenta nu ştiu care împărat roman, scuarul cu platanii lui bătrâni, cu liniştea lui, cu soarele nemilos al sudului. Da, era scuarul din vis, scuarul pe care îl visam adesea încă din anii adolescenţei. Dar oare era într-adevăr scuarul din vis sau numai o asemănare bazată pe una din acele extraordinare coincidenţe care se întâmplă nu de puţine ori în viaţa unui om? Înţelegeţi, era o întrebare la care trebuia să capăt neapărat un răspuns.
- Şi l-aţi căpătat? întrebă Ducu, deşi nu credea o boabă din cele ce-i îndruga lunganul.
- Desigur că da. Raţionamentul meu a fost următoruclass="underline" Dacă scuarul este cel din vis, atunci trebuie că există îngropat în spatele statuii cadavrul omului pe care visul îmi spune că mai de mult, cândva, eu l-am ucis, împreună cu complicii mei. Fiindcă nu se poate să fie adevărat numai o parte din vis. Deci, răspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam nu-l puteam căpăta decât numai dacă săpam în spatele statuii.
Ştiţi, probabil, că dacă eşti dispus să cheltuieşti ceva bani, poţi obţine orice. Aşa s-a întâmplat şi acum şapte ani la Brindisi. Oferindu-mă să suport cheltuielile de refacere, am obţinut aprobarea să sap în spatele statuii, unde, prevedeam eu, existau unele antichităţi, asupra cărora mă obligam să nu ridic nici un fel de pretenţie. Am primit autorizaţia să efectuez săpături pe o suprafaţă de paisprezece metri pătraţi. Dar, după ce am găsit lucrătorii, i-am pus să sape mai întâi o groapă, care nu avea diametrul mai mare de un metru. Am indicat locul cu atâta precizie - îl visasem doar de atâtea ori - încât, la o adâncime nu mai mare de un metru şi jumătate săpătorii au găsit cadavrul. Acuma nu mai aveam nici un dubiu. Scuarul era acela din vis, iar scheletul descoperit în groapă era al omului pe care, cândva, îl omorâsem. Şi întrucât acum şapte ani nu aveam decât douăzeci şi cinci de ani, iar în Italia nu mai fusesem niciodată până atunci, nu-mi rămânea decât să trag concluzia că săvârşisem crima într-o altă viaţă.