- Sper că vă place coniacul nostru? îl întrebă ea.
- Nu găsesc, doamnă, cuvinte ca să-l laud atâta cât merită.
- Auzi, Johan?.. Şi tu care nu voiai să-l cumperi.
- Nu voiam, dar cunoşti motivul, scumpa mea.
- Ştiţi, Johan e un băiat adorabil. Dar câteodată e exasperant de ridicol. Închipuiţi-vă, puţin a lipsit să-l refuze pe cel care i l-a oferit, fiindcă se temea că ar putea fi de furat.
- Dar, iubito, sigur că individul acela a furat sticlele dintr-o pivniţă particulară. Aş vrea să-mi spui tu dacă la Londra sau la Paris pot găsi de cumpărat un astfel de coniac.
- Mie mi se pare şi mai bun tocmai fiindcă este de furat.
- Dar bine, dragostea mea, ştii foarte bine că am oroare să fac - cu bună ştiinţă - ceva ce ştiu că este interzis. Pe când tu, nu eşti atrasă şi nu te pasionează decât ilicitul. Chiar aşa, domnule. Malla nu poate suferi ciupercile. Dar dacă i-aţi oferi nişte ciuperci şterpelite, chiar dacă ar fi preparate greceşte - mai ales gătite aşa nu le poate suferi - vă garantez că le-ar mânca pe toate cu aceeaşi plăcere cu care devorează stridiile. Aşa-i, scumpo?
- Sigur că da, iubitule. E plictisitor să faci numai ceea ce îţi este îngăduit prin lege. Ştiţi, eu am făcut în viaţa mea o mulţime de lucruri interzise, nu din convingere, ci pur şi simplu pentru plăcerea de a face tocmai ceea ce nu-mi este îngăduit. Am făcut, de pildă, contrabandă şi trebuie să vă spun că m-a amuzat teribil să-i păcălesc pe vameşi. Nu vreau să vă înşir toate încălcările de lege pe care le-am comis. Mi-e teamă că v-aş deveni nesuferită. Fiindcă, totuşi, îmi place să fiu sinceră, nu vă pot ascunde faptul că în vreo două rânduri am şi furat. Am avut pe deasupra satisfacţia de a constata că sistemul meu a fost foarte ingenios. Atât de ingenios, încât am şterpelit nişte lucruri chiar de sub nasul acelora puşi să le păzească. Sper că nu v-aţi scandalizat. Dar ce să fac? Asta sunt eu. Un singur lucru mi-a mai rămas să încerc. Să comit o crimă.
- Iubito, dar e odios ceea ce spui!.. Vrei ca în toate existenţele tale viitoare să fii chinuită de coşmarul faptei tale? Vrei să păţeşti ca mine? Să suferi ca mine?
- Dragul meu, dar nu e de loc sigur că natura va greşi şi cu mine, aşa cum a făcut cu tine, înzestrându-mă cu însuşirea de a păstra reminiscenţe din existenţele anterioare. Trebuie că e tare interesant, palpitant chiar, să comiţi o crimă, fie ea chiar perfectă, şi să-ţi fie frică să nu te descopere poliţia. În orice caz, scumpule, dacă mă hotărăsc, să ştii că nu va trebui să-mi caut prea departe victima. Dacă mă voi decide să comit o crimă, pe tine te voi ucide.
- Şi de ce, iubito, tocmai pe mine?
- Pentru că, prostule, te iubesc. Acesta ar fi primul motiv, şi cel mai important. Al doilea, aproape tot atât de important, fiindcă, nefiind scutită de bănuieli, m-ar ispiti mult să degust senzaţiile pricinuite de teama că s-ar putea descoperi adevărul.
- Scumpo, atunci când vorbeşti aşa eşti dezgustătoare: Norocul tău că nu te iau în serios.
- Să ştii, dragule, că dacă mă hotărăsc o dată să te ucid, n-am s-o fac fără ca în prealabil să te avertizez. Dar probabil că n-am să te ucid.
- Şi de ce nu, iubito? Dacă, într-o zi, nu vei mai putea rezista tentaţiei de a şti ce simţi atunci când omori un om, te rog să mă preferi. Ce Dumnezeu, doar ştii că toate dorinţele tale sunt pentru mine porunci.
- Ce banalităţi spui câteodată, scumpule! exclamă Malla strâmbându-se. Apoi către Ducu: Probabil că dumneata mă găseşti dezgustătoare, domnule. Dar aşa sunt. Îmi place să trăiesc periculos. Dacă vasele pescăreşti ale tatălui nu m-ar împiedica să am noţiunea exactă a ce înseamnă a fi sărac, cred că m-aş stabili în Statele Unite şi aş ajunge prima femeie-gangster. Şi zău că aş izbuti să întunec faima lui Al Capone sau Dillinger. Probabil nu mă credeţi. De multe ori însă mi-e tare ciudă că afacerile tatălui meu sunt deosebit de prospere. Averea lui mă împiedică să trăiesc atât de periculos pe cât mi-aş dori.
- Ştiţi ce vă propun eu la amândoi? îi întrebă lunganul. Să mergem la vagonul-restaurant şi să mâncăm ceva. Coniacul acesta mi-a făcut o foame de lup.
- Foarte bine, scumpule. Ideea este excelentă. Cred că şi dumneavoastră, domnule, o găsiţi la fel, nu-i aşa?
Ducu acceptă.
- În cazul acesta, nu ne rămâne decât să ne îmbrăcăm.
Ducu se retrase. Cum el era îmbrăcat, îi aşteptă pe culoar. Aşteptă cam douăzeci de minute. Acum, după ce se fardase, Malla era şi mai frumoasă, dar, mai ales, şi mai serafic frumoasă. Cine ar fi putut bănui că femeia cu un aer atât de naiv, de nevinovat, se pricepe să mânuiască un aparat de fotografiat camuflat într-o brichetă, să culeagă informaţii secrete şi, în caz de primejdie, să trimită cu sânge rece pe lumea cealaltă un om?
În vagonul-restaurant se aşezară la masă, în felul următor: la fereastră, faţă în faţă, blonda şi Ducu.
Lunganul, la margine.
- Domnule, noi nu vă cunoaştem preferinţele şi, în general, nu cunoaştem bucătăria dumneavoastră, fiindcă nu am fost niciodată în România. (Cel puţin până acuma, Johan nu are nici un motiv să creadă că a trăit într-o altă viaţă în ţara dumneavoastră). Aşa că alegerea rămâne să v-o faceţi singur.
Ea comandă pentru sine şi lungan ouă cu slănină, unt, marmeladă, cafea. Ducu ceru două ouă moi, şuncă şi cafea. Fură serviţi cu o promptitudine lăudabilă.
- Scumpule, cine ne-a spus nouă că România e o ţară drăguţă?
- Nu mai ţin minte. Parcă lordul Wilmot, nu?
- Da!.. Da!.. Cred că el. Dacă nu mă înşel, el v-a vizitat ţara. Cred că într-o zi îl voi convinge pe Johan să vizităm şi noi România.
"De venit, veţi putea eventual veni. Numai că nu ştiu dacă veţi mai reuşi să şi plecaţi înapoi", îi replică Ducu în gând.
Pe urmă tare:
- Dacă într-o zi vă veţi hotărî să ne vizitaţi ţara, vă asigur că nu are să vă pară rău.
- Dragule, nu găseşti că românii seamănă mult cu italienii?
- Da, scumpo, dacă toţi românii sunt ca dumnealui, răspunse lunganul distrat, pipăindu-şi, pe deasupra, buzunarele. Mi se pare că mi-am uitat ţigările în cuşetă. Dragostea mea, tu n-ai ţigări ia tine?
Blonda căută în poşetă.
- Le-am uitat şi eu, iubitule.
- În schimb, eu le am la mine. Vă rog să vă serviţi.
- Nu vă supăraţi că vă refuz. Sunt şi ale dumneavoastră excelente, dar, mai ales după ce mănânc, simt nevoia să fumez ţigara cu care m-am obişnuit.
Îşi ceru scuze şi plecă după ţigări.
"Desigur că e numai un pretext, ca să-mi scotocească prin bagaje", îşi spuse Ducu, în timp ce se prefăcea că este atent la cele ce-i vorbea Malla. Ca să-i descuie cuşeta şi să-i cotrobăiască prin bagaje, pretinsul Johan Ohlson avea nevoie de complicitatea însoţitorului de vagon, ceea ce nu era o imposibilitate.
"În orice caz, dacă va manifesta o atare curiozitate, am s-o aflu", îşi spuse.
Şi, într-adevăr, în privinţa aceasta nu-şi făcea griji. La una din încuietorile valizei legase un fir de păr, bine camuflat ca să nu se vadă. Dacă Ohlson deschidea valiza, avea să rupă neapărat firul.
- Ştiţi, sunteţi un tovarăş de călătorie foarte agreabil, domnule.
- Mulţumesc, doamnă. Îmi dau seama că o spuneţi numai din amabilitate. Dar trebuie să v-o mărturisesc, şi vă rog să mă credeţi că, în general, sunt o fire mai comunicativă. Dumneavoastră însă sunteţi atât de frumoasă, atât de altfel frumoasă decât femeile de la noi, încât, privindu-vă, admirându-vă, uit să mai şi vorbesc, o măguli.
- Ar trebui s-o spuneţi şi când va fi de faţă Johan.