- De ce? Ca să-l fac gelos?
- Vai, dar sunteţi naiv dacă vă închipuiţi că îi puteţi face gelos pe Johan.
- În locul lui...
- Ai fi gelos?
- Oricare alt bărbat în locul lui ar fi gelos.
- Prostii! Nu însă şi Johan, domnule, fiindcă el ştie că-l iubesc.
- Presupun că şi el vă iubeşte...
- Mă adoră.
- Tocmai. Un om care iubeşte totdeauna se teme ca nu cumva femeia pe care el o adoră să întâlnească un alt bărbat pe care să-l prefere. Gelosul e un om care se teme chiar şi atunci când ştie sigur că este iubit. Unii afirmă că asta înseamnă neîncredere şi consideră că este o jignire pe care o aduc femeii iubite. Dar eu sunt de altă părere. Eu cred că un gelos este un lucid. Şi un om lucid ştie că sentimentele nu numai că nu sunt veşnice, dar că ele n-au logică.
Nu erau convingerile lui. Voia doar s-o facă să creadă că o plăcea mult şi că ea putea face din el absolut tot ce voia.
- Nu cumva, justificându-i pe geloşi, vă pledaţi propria cauză, domnule?
- Doamnă, recunosc, gelozia nu mi-e străină. Şi cum v-am mai spus, dacă aş fi în locul domnului Johan, m-aş îmbolnăvi de atâta gelozie.
- De fapt, Johan nu e gelos, dar numai dintr-un anume motiv. Fiindcă este convins că, într-o anumită împrejurare nenorocită, ar putea din nou să ucidă, aşa cum a făcut într-o altă viaţă. A început să fie obsedat de această idee fixă în ziuă când a găsit cadavrul în scuarul din Brindisi. Dacă ar afla că iubesc un alt bărbat, ştiţi ce ar face? S-ar retrage discret, fără scene. Şi nu fiindcă n-ar suferi, fiindcă n-ar deveni atunci gelos. Dar s-ar retrage de teamă să nu se înfurie şi, într-un moment de rătăcire, să mă ucidă. Înţelegeţi? S-ar retrage numai din teama de a se repeta un destin de care n-a putut scăpa într-o altă viaţă. Ei, dar văd că nu vine cu ţigările.
- Până atunci, vă rog să serviţi o ţigară de la mine. Nu cred că are să vă displacă.
- Mulţumesc!
Aprinse ţigara la bricheta lui şi, după ce trase câteva fumuri, reluă discuţia.
- Dragul de el, e un mare zăpăcit! De ce credeţi că întârzie atâta? Fiindcă, în drum, sigur a intrat în vorbă cu cineva şi, discutând probabil aceleaşi lucruri ca şi cu dumneavoastră, a uitat pur şi simplu de noi.
- Dacă n-ar fi nepoliticos să vă las singură, m-aş duce să vă aduc eu ţigările.
- Sunteţi foarte amabil, dar nu e nevoie. Vedeţi, fumez. Şi apoi, nu mi-ar plăcea să rămân singură aici, după ce am venit însoţită de doi domni. De altfel, cred că trebuie să pice şi el dintr-un moment în altul.
Şi într-adevăr, nu după multă vreme, se întoarse şi el.
- Iubitule, de ce ai întârziat atâta?
- Am întârziat chiar atât de mult? întrebă lunganul cu naivitate, privindu-l pe Ducu întrebător ca şi când îi cerea lui să infirme afirmaţia metresei sale.
- Numai fiindcă simţea nevoia să fumeze i s-a părut doamnei că aţi lipsit mult, îl susţinu el.
- Chiar aşa, iubito. N-am stat de vorbă decât câteva minute cu un francez care m-a oprit să mă întrebe dacă nu cumva sunt monsieur Legrandin, cu care pretindea că a fost coleg de liceu. Partea nostimă este însă alta. Că acel monsieur Legrandin cu care am fost confundat este un matematician celebru. Nu-i aşa, iubito, că-i nostim să fiu confundat cu un matematician celebru, tocmai eu care abia ştiu tabla înmulţirii?
- Într-adevăr, dragule, e mai mult decât nostim. E caraghios.
Pe urmă, mai flecăriră de una, de alta cam vreun sfert de oră şi se întoarseră la vagonul lor. Lunganul, deşi în bună dispoziţie, părea totuşi distrat. Mai sporovăiră pe culoar şi atât el cât şi "prietena" lui ţinură de mai multe ori să-şi exprime regretul că vor trebui să se despartă, deoarece ei urmau să coboare la Viena.
În ceea ce priveşte pe Ducu, acesta ardea de curiozitate să afle dacă lunganul îi cotrobăise prin bagaje. Abia aştepta să rămână singur ca să verifice. Deocamdată, nu avea posibilitatea, deoarece nu putea scăpa de compania celor doi, care îl cultivau cu o amabilitate exagerată. Ducu era aproape convins că-l ţin de vorbă dinadins ca să nu-i dea posibilitatea să intre la el, în cuşetă.
În sfârşit, la Viena, lunganul şi complicea lui coborâră. Pentru ultima dată, de jos, de pe peron, îşi exprimară regretul că se despart când abia se cunoscuseră.
- Mergeţi şi la Paris?
- Cred că da.
- Atunci poate că ne vom mai vedea. Noi, într-o săptămână, vom fi acolo.Când vă duceţi la Paris, la ce hotel obişnuiţi să trageţi?
Lui Ducu i se păru că sesizează în tonul cu care îl întrebase lunganul o vagă ironie.
- Încă n-am fost la Paris, aşa că nu ştiu la ce hotel mă voi duce.
- Noi locuim totdeauna la Ritz. Ar fi minunat dacă am locui în acelaşi hotel. În orice caz, dacă vă instalaţi în altă parte, ne-am bucura dacă aţi veni să ne vedeţi, sau dacă ne-aţi lăsa vorbă unde puteţi fi de găsit, interveni şi blonda.
Trenul se puse în mişcare. Ducu îi salută fluturând degetele până nu-i mai văzu. După aceea, intră în cuşetă.
"Ce naiba au urmărit încă nu-mi pot da seama".
Verifică mai întâi geanta. Semnul era neatins. Examină şi valiza. Dar iată că aici găsi firul de păr rupt. Descuie şi deschise capacul. Curios însă, cele câteva fire de tutun împrăştiate, ca din întâmplare, pe deasupra lucrurilor, se aflau tot acolo.
"Ce naiba! Şi-a luat seama în ultima clipă?", se întrebă cumva dezamăgit. Era clar. Lunganul deschisese valiza, dar, în ultima clipă, renunţase să mai cotrobăiască prin lucruri. De ce? Poate din cauza însoţitorului de vagon? Sau poate descoperise, prea târziu, şmecheria cu firul de păr şi atunci, prudent, renunţase? Totuşi, o asemenea purtare i se părea inexplicabilă. În mod normal, dacă lunganul îi deschisese valiza ca să caute în ea, nu trebuia să renunţe, chiar dacă descoperise ulterior că rupsese firul de păr. De vreme ce nu-l putea pune la loc, nu mai avea rost să renunţe de a mai căuta.
Dintr-o dată bănui adevărul. Căută cilindrul din material plastic în care Mica ascunsese microfilmul, dar nu-l mai găsi. Va să zică, aceasta era explicaţia că nu-i cotrobăise prin lucruri. Lunganul urmărise un singur obiectiv. Sfeterisirea microfilmului. Şi izbutise. Totuşi, nu înţelegea de ce atâta grabă? Lunganul putea să intre în posesia microfilmului, de pildă, la Berna, unde Ducu îşi propusese să rămână câteva zile. La hotel, în timp ce el avea să lipsească din cameră, lunganul, direct sau printr-un complice, putea să pună mâna pe ceea ce îl interesa. Graba aceasta nu şi-o explica în nici un fel. Pe urmă, nu-şi putea explica nici de ce nu-l interesase pe lungan conţinutul "servietei diplomatice". Înăuntru se aflau nişte acte confecţionate de experţi dinadins ca să satisfacă eventuala curiozitate a unuia ca de-alde lunganul.
"Bogdane, măi băieţaş, dacă tu ai putea să găseşti explicaţia acestei grabe, sunt gata să-mi scot pălăria".
Dar prietenul său Bogdan se afla departe, în ţară, iar el, în trenul care gonea ca un bezmetic şi care mărea, cu fiecare minut ce trecea, distanţa dintre ei.
CAPITOLUL XV
Ducu stătu la Berna o săptămână. Se stabili la "Grand-Hotel" şi timp de o săptămână nu făcu altceva decât să se plimbe şi să aştepte ca cei care îi trimiseseră pe Johan Ohlson şi pe frumoasa şi serafica Malla să acţioneze în vreun fel. Continua să fie preocupat şi să caute o explicaţie la ceea ce se întâmplase. De ce fuseseră atât de grăbiţi să intre în posesia microfilmului? Până la urmă, nu găsi decât o singură explicaţie, oarecum plauzibilă. Anume, că voiseră să intre în posesia raportului trimis de rezident mai înainte de a-l racola. Aceasta, părându-i-se singura explicaţie posibilă, Ducu tot amâna de la o zi pe alta plecarea din Berna. Dar zilele treceau şi nu se întâmpla nimic. Ca să nu-şi risipească timpul în mod inutil, vizită muzeele şi monumentele importante, frecventă regulat localurile unde în mod obişnuit puteai întâlni numai străini.