Două zile mai târziu, părăsea oraşul, cu destinaţia Paris, intrigat, neliniştit. Stătuse, o săptămână încheiată în Elveţia şi nu se întâmplase nimic din ceea ce se aşteptase că avea să se întâmple. Asta însemna că presupunerea pe care o făcuse în legătură cu şterpelirea de către pretinsul Ohlson a microfilmului fusese greşită. Altul fusese deci motivul pentru care se grăbiseră să pună mâna pe raportul rezidentului. Dar care? Nici o altă explicaţie nu i se părea plauzibilă. Dezamăgit şi oarecum neliniştit, începu să se întrebe dacă nu cumva renunţaseră să-l racoleze. Poate că argumentele din raportul rezidentului nu li se păruseră suficient de puternice. Poate nu aveau suficientă încredere în el, sau poate că, imediat după plecarea sa, rezidentul aflase cine este el în realitate. Asta putea explica întrucâtva graba cu care căutaseră să pună mâna pe raport.
Acestea erau gândurile ce îl frământau în timp ce făcea călătoria spre capitala Franţei. Ajunse la Paris fără ca pe drum să aibă vreo surpriză. Şi, începând de a doua zi, porni să cunoască "oraşul luminii". Trecu o zi, apoi încă una. Nu se întâmplă nimic. A treia zi, plecă la Monte Carlo şi mai dezamăgit. Convins aproape că renunţaseră să-l mai racoleze, începu să se gândească serios dacă nu ar fi cazul să se reîntoarcă acasă.
Dar iată că acolo, la Monte Carlo, temerile sale se dovediră nejustificate.
Nu se poate să vii la Monte Carlo şi să nu vezi Cazinoul, unde în fiecare noapte se pierd şi se câştigă averi. (De fapt, mai mult se pierd decât se câştigă). Ducu privi, dar nu riscă nici un franc. Nu-i plăcea să ceară nimănui nimic, nici măcar hazardului.
Când plecă de acolo, intră într-un local de noapte. El, fluşturaticul, despre care raportul rezidentului scria că este în stare de orice compromis numai ca să facă rost de bani cu care să petreacă, putea trezi suspiciuni dacă ar fi ocolit cu desăvârşire localurile, mărginindu-se doar să viziteze muzeele, teatrele şi expoziţiile.
Plecă de acolo târziu, mult după miezul nopţii, cu gândul să facă drumul până la hotel pe jos. Într-o piaţetă din apropiere aşteptau clienţi câteva taxiuri. Şoferii somnoroşi nu-i acordară nici o atenţie.
E extraordinară intuiţia şoferilor de taxiuri din marile metropole. Dacă eşti hotărât să mergi pe jos, ei te simt şi nu-ţi acordă nici o atenţie. Dar este suficient să fii obosit şi să vrei să-ţi iasă în cale unul, ca primul ce te ajunge din urmă, mai înainte de a apuca tu să-i faci vreun semn, să oprească lângă bordură, chiar în dreptul tău. Cum de izbutesc şoferii de taxiuri să-ţi cunoască, de la distanţă dorinţa, e un mister pe care Ducu nu izbuti să-l dezlege.
Pornind în direcţia în care, după socoteala lui, se afla hotelul, Ducu se întreba dacă, într-adevăr, cât timp stătuse în local, doi indivizi - unul foarte tânăr, iar celălalt mai în vârstă - cam prea des se uitaseră la masa unde se afla el. Acuma, când o pornise pe jos spre hotel, era sigur că nimeni nu-l urmărea. Îşi mai verifică încă o dată spatele şi, liniştit, de fapt dezamăgit, după ce îşi aprinse o ţigară, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, îşi continuă drumul spre hotel.
Îi plăcea să se plimbe noaptea. Mai ales într-un oraş străin. Îi plăcea să descopere străzi atât de deosebite una de alta, îi plăcea să-şi audă proprii săi paşi, îi plăcea liniştea nopţii atât de altfel într-un oraş în care atât de multă lume dormea atât de puţin.
Era o noapte întunecoasă. Luna o mâncaseră vârcolacii. Şi cu toate că marea era la doi paşi, un vânt uscat şi cald se stârni parcă din senin. I se făcu dintr-o dată sete şi, instinctiv, grăbi pasul. Voia să ajungă cât mai curând la hotel, să bea ceva rece.
...Şi cum mergea el aşa cu mâinile în buzunare, pufăind din ţigara pe care o plimba cu limba de la un colţ al gurii la celălalt, gândindu-se nici el nu ştia la ce, nici nu-şi dădu seama când o maşină stopă lângă bordura trotuarului, chiar în spatele său.
Din ea coborâră cei doi indivizi în haine de seară pe care îi remarcase în local.
Până să-şi dea bine seama ce se petrece cu el, se şi trezi încadrat.
- Sunteţi domnul Bădilă? întrebă cel mai în vârstă.
- Da, aşa mă numesc. Ce doriţi, domnilor?
- Să vă urcaţi în maşină fără să faceţi nazuri.
- Dar nici nu mă gândesc. Nu vă cunosc şi nici nu doresc să am de-a face cu dumneavoastră.
- De ce nu vreţi să fiţi rezonabil?
Şi pe loc se simţi împuns în coaste de ţevile a două revolvere.
În altă împrejurare Ducu ar fi reacţionat. Era voinic şi cu câteva figuri de jiu-jitsu s-ar fi descotorosit repede de agresorii săi. Înţelegând însă că se întâmpla - în sfârşit! - ceea ce aştepta de zece zile să se întâmple, nu reacţiona în nici un fel.
Întrebă cu o voce de om ce îşi teme viaţa şi care, pentru prima dată, se găseşte într-o situaţie primejdioasă:
- Ce aveţi cu mine? Unde vreţi să mă duceţi?
- Haide, urcaţi-vă. Nu vă fie teamă. Nu are să vi se întâmple nimic rău.
- Bine, dar ce aveţi cu mine?
Cel de-al doilea agresor, cel tânăr, care nu scoase o vorbă şi care, după cât îşi putea da seama Ducu, nu ştia româneşte, îşi pierdu răbdarea. Îl apucă de ceafă şi îl împinse în maşină.
Ducu, necunoscând oraşul, nu-şi putu da seama încotro se îndrepta maşina, gonind cu maximum de viteză permisă. Deşi o făcea pe speriatul, nu era de loc. La volanul maşinii luase loc cel tânăr. Celălalt, în spate, în dreapta lui.
"M-au răpit, îşi vorbi el privind cu coada ochiului la individul pe care îl avea în dreapta sa. Mare scofală! Credeam că vor fi mai inventivi. Răpirea face doar parte din metodele lor obişnuite. Cred că pot anticipa, punct cu punct, tot ceea ce are să se întâmple cu mine de acum încolo". (Mai târziu, Ducu avea să-şi schimbe părerea, lucrurile desfăşurându-se cu totul altfel decât îşi închipuise el). - Unde mă duceţi? întrebă din nou, ceva mai târziu, deşi îi era aproape indiferent.
Trebuia însă să se arate îngrijorat.
- Veţi vedea, când vom ajunge. Deocamdată, ca să treacă timpul mai uşor, fumaţi o ţigară.
Şi-i întinse pachetul.
- Mulţumesc! Prefer să fumez pe ale mele.
- Ţigări din ţară?
- Din ţară. "Snagov".
- "Snagov"? Înainte nu erau. Astea-s reperiste?
- Da, reperiste. Vrei una?
- Mă rog, ca să nu vă refuz.
Îi dădu o ţigară. I-o aprinse. Fumară câtva timp amândoi, în tăcere.
- E bună? întrebă Ducu ceva mai târziu, în speranţa că, legând o conversaţie, va putea afla câte ceva.
Celălalt, ghicindu-i parcă intenţia, îi replică:
- Nu e rea. Dar acuma gata. Vă rog, nu mai întrebaţi nimic, fiindcă n-am să vă răspund. Nu am voie.
Curând după aceea, Ducu îşi dădu seama că maşina îi ducea spre mare. Pe o şosea netedă ca o oglindă, maşina goni de-a lungul coastei presărată cu vile. După aproape o oră, opriră dinaintea uneia, scufundată cu desăvârşire în întuneric.
- Coborâţi, vă rog!
Coborî. Imediat fu încadrat de cei doi. Vila se afla în mijlocul unei grădini cu o floră luxuriantă. Ducu crezu că îl vor duce în casă, dar se înşela. Ocoliră clădirea şi, pe o alee asfaltată, începură să coboare până la mare. Acolo se afla un mic ponton, pe care apele mării îl săltau într-una. Era de mirare cum de nu-l aruncau pe mal. Lângă ponton era ancorată o şalupă aproape cât un remorcher de pe Dunăre. Urcară în ea toţi trei. Individul cel tânăr - şoferul - porni motorul şi îndreptând prora în pieptul valurilor o porni spre larg.