Ducu vru să rămână afară, pe covertă, dar individul care vorbea româneşte îi ceru politicos să coboare în cabină. Cabina era încăpătoare, capitonată cu pluş albastru, elegantă. Se găsea acolo şi un bar.
În lipsa barmanului, răpitorul său se servi singur. Îşi umplu un pahar de whisky, pe care îl bău fără sifon.
- Doriţi şi dumneavoastră un whisky?
- Aş prefera un coniac.
- Coniacul nostru e foarte bun.
Auzind aceasta, Ducu se întreba dacă îi va da să bea acelaşi coniac pe care îl băuse în tren. Era şi acesta foarte bun, dar nu la fel de bun ca acela cu care fusese tratat de presupusul Johan Ohlson şi de serafica Malla.
Abia apucă să golească paharul, şi motorul şalupei se opri.
- Gata! Am ajuns.
Ieşiră pe puntea şalupei, care oprise chiar lângă pasarela unui iaht.
- Urcă!
Începu să urce pasarela. Era primul. După el urmă individul care vorbea româneşte, apoi celălalt, care tot drumul nu scosese un singur cuvânt. Pe puntea iahtului, chiar lângă pasarelă, aştepta un individ cu favoriţi, îmbrăcat în livrea, exact ca într-un film de epocă. Se înclină în faţa lui şi cu tonul cel mai respectuos posibil îi ură bun sosit pe iaht, în limbile franceză, engleză, italiană şi spaniolă. După aceea, cu acelaşi ton respectuos, îl întrebă în care limbă preferă să i se adreseze. Optă pentru germana, pe care o vorbea cel mai bine.
- Am luat notă, domnule. Acum, vă rog să mă urmaţi.
Şi înclinându-se, cu o exagerată politeţe, o porni înainte.
Tânărul, o dată ajuns pe punte, dispăru. Rămase, şi acum venea în urma lui, la un pas, celălalt. Ducu încetini pasul, ca să fie ajuns din urmă, dar acela, dinadins, continua să păstreze distanţa. Privi peste umăr. Individul băgase acum pistolul în buzunar. (Cât timp urcase pasarela, îl tot simţise împungându-l în spate cu ţeava). Valetul se opri în faţa unei uşi de sub puntea de comandă. O deschise şi, înclinându-se, îl pofti să treacă pragul. Ducu se execută. Păşi într-o mică încăpere, un fel de vestibul. Drept în faţa lui era o uşă, care se deschise singură, încet şi fără zgomot. Ducu păşi mai departe. Îl urmară în încăpere valetul şi individul care vorbea româneşte. Uşa se închise, tot singură, imediat după ei.
- Acesta este apartamentul ce vi s-a rezervat, domnule, îl anunţă valetul.
Într-adevăr, era un apartament. Încăperea în care se aflau constituia ceea ce s-ar numi living-room. O bibliotecă, pe unul din pereţi, plină cu cărţi scrise în limbile franceză, engleză şi germană. Măsuţă şi două fotolii, toate trei piesele foarte joase. Un televizor cu ecran mare, pe unul din rafturile bibliotecii. Pe o altă măsuţă, un aparat de radio cu transistori. Câteva tablouri pe pereţi - acuarele. Într-un colţ, în cealaltă jumătate a încăperii, un bufet care, de fapt, era bar, cum avea să se convingă mai târziu. O masă, la care puteau prânzi comod două persoane. Pe un alt perete, opus aceluia unde se afla biblioteca, un ecran pentru proiecţii. În cealaltă încăpere era dormitorul propriu-zis. O altă uşă ducea în camera de baie. Totul - ca dimensiuni şi proporţii - era calculat în aşa fel ca spaţiul să fie folosit la maximum.
- Nu aveţi să vă simţiţi rău aici, îi spuse răpitorul său.
Ducu nu avu când să-i răspundă, fiindcă vorbi acum valetul.
- Peste cât timp doreşte domnul să supeze?
- Să zicem peste o jumătate de oră, răspunse în locul lui celălalt.
- Prea bine, domnule.
Valetul se înclină şi se retrase de-a-ndăratelea, întocmai ca într-un film de epocă.
Privind după el, Ducu numai cu greu îşi putu ascunde zâmbetul. Era chel, dar purta favoriţi lungi, până mai jos de lobul urechilor, stufoşi şi cărunţi. Nasul borcănat şi lângă nara stângă un neg cât o alună, pe care crescuseră două fire de păr negre. Buzele, groase şi bărbia, ascuţită. Ochii îi erau pătrunzători, dar nu-ţi puteai da seama ce culoare aveau, din cauza sprâncenelor împreunate şi atât de stufoase, încât îi umbreau.
Dar ridicolul nu ţinea de fizic. Era ridicol prin îmbrăcăminte. Livrea de culoare albastru deschis. Pantaloni, numai până sub genunchi. Ciorapi albi şi pantofi de lac negru, cu catarame de argint.
- Ce-i cu caraghiosul ăsta? întrebă Ducu pe cel cu pistolul.
- Sugar v-a fost pus la dispoziţie.
- Aşa îl cheamă? Ce-i, englez?
- Sugar, chiar dacă a ştiut cândva ce naţie este, a uitat de mult. E un om foarte cultivat, să ştiţi. Cred că are să vă placă, bineînţeles după ce vă veţi obişnui cu el.
- Şi de ce umblă aşa de caraghios îmbrăcat?
- Pe Nebel oamenii nu fac totdeauna numai ceea ce le place. Şi acuma, daţi-mi voie să mă retrag. Să mă spăl şi să mă schimb. Vom mânca împreună, dacă vă face plăcere.
- Şi dacă nu-mi face plăcere?
- Tot vă voi ţine tovărăşie. Aşa am primit ordin. Dacă vreţi să vă schimbaţi, găsiţi în dulapul din perete tot ceea ce aveţi nevoie. Deocamdată, la revedere.
Se îndreptă spre uşă. Când ajunse acolo, ea se deschise în mod automat. Şi tot în mod automat se închise după el.
După ce rămase singur, Ducu începu să examineze cele două încăperi cu mai multă atenţie.
"În condiţii normale - îşi vorbi el - nu mi-ar displace să călătoresc pe un asemenea vas". Dar nu se afla într-o croazieră, ci pe un iaht particular, cu un nume puţin neobişnuit: NEBEL. Negură!.. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar sinistru. Şi i se părea sinistru, fiindcă, prin asociaţie de idei, numele iahtului îi amintea de Nacht-und-Nehel-Erlass, adică de directiva cu această denumire convenţională - Noapte şi Ceaţă - prin care naziştii înţelegeau exterminarea în masă a populaţiei civile. Deocamdată, nu era neliniştit, cu toate că toate lucrurile începeau să se desfăşoare altfel decât îşi închipuise. Dar în viitor, în viitorul apropiat? Şi aproape fără voie privi spre uşa pe care dispăruse mai întâi caraghiosul Sugar, apoi răpitorul său. Se apropie de ea, dar de data asta nu se mai deschise în mod automat. Şi nici s-o deschidă el nu putu, fiindcă nu avea mâner. Dacă nu i-ar fi văzut pe cei doi dispărând pe acolo, s-ar fi putut crede într-o încăpere fără uşă. Privi spre hublouri. Prin hublou numai un copil poate că s-ar fi putut strecura. Era, cu alte cuvinte, prizonier.
"Au nevoie de mine şi până la urmă au să-mi dea drumul. Dacă ar şti ei că sunt dispus să-i "servesc", nu ar complica atâta lucrurile", îşi spuse, ducându-se să facă un duş.
Nu putu rezista ispitei şi făcu o baie fierbinte, care alungă toată oboseala. Şi a fost o ispită, fiindcă îşi spunea că altcuiva în locul său, răpit de pe stradă, în plin oraş, transportat mai întâi cu maşina, apoi cu o şalupă, pe un iaht particular, nu i-ar mai fi ars, poate, de baie.
Curând după ce ieşi din baie, odihnit, văzu pe Sugar venind să aştearnă masa. Păşea pe uşa care se deschisese singură, semeţ şi grav ca un mareşal atunci când trece în revistă garda.
- Domnul Val va veni imediat, îl anunţă,
- Cine-i domnul Val?
- Domnul care v-a adus pe Nebel, domnule.
- Ascultă, Sugar! Ai putea să-mi spui unde mă aflu?