Выбрать главу

- Sugar, când are să se termine porcăria asta?

- Desigur, nu prea e plăcut să mănânci de unul singur, se prefăcu Sugar că nu înţelege sensul întrebării. Eu, domnule, prefer să nu mănânc deloc decât să iau masa singur. Vreţi, poate, s-o rog pe miss Holly...

- Să ştii, Sugar, că nu te prinde când încerci s-o faci pe prostul. Cât priveşte pe miss Holly, află Sugar, că nu doresc s-o văd. Spune-mi, Sugar, aici, pe vas, există măcar un singur om care să nu fie un mare ticălos?

Pe urmă nu-şi mai amintea nici ce spusese, nici ce se mai întâmplase cu el. Parcă la un moment dat uşa se deschisese şi în prag apăruse miss Holly. Miss Holly, şi mai frumoasă şi mai surâzătoare ca în ajun. Pe urmă... Pe urmă, tot ceea ce îşi mai amintea desigur că nu se întâmplase în realitate, ci doar în vis. Fiindcă era identic aceluia din ajun.

Când se trezi din somn, începea să se întunece. Umbrele înserării se întindeau ca nişte fâşii verticale pe ecranul pe care, şi de acolo din fotoliul unde se cuibărise, tot în faţă îl avea.

"Iată a trecut încă o zi", îşi spuse dând să se ridice din fotoliu, fără să izbutească însă.

Numai atâta fu lumină în clarul conştiinţei sale. Pe urmă, iarăşi adormi, dacă ceea ce lua el drept somn era şi în realitate. Nu era de loc sigur că Sugar venise să-l întrebe dacă nu doreşte să-i servească cina... Nu era de loc sigur dacă îl trimisese la toţi dracii... Nu era de loc sigur dacă aruncase după el cu scrumiera fiindcă insistase să mănânce... Nu era de loc sigur dacă, după aceea, miss Holly îl rugase să bea un cockteil şi el o refuzase. Nu era de loc sigur că ea, supărată, a băut trei pahare de cockteil unul după altul, nici dacă a pus apoi magnetofonul şi nici dacă a dansat, de una singură, un twist intitulat "Inima mea e un balon"... Nu era sigur dacă miss Holly făcuse iarăşi strip-tease. Nu, nu era de loc sigur că se întâmplaseră în realitate toate aceste lucruri. În schimb, era foarte sigur că visase din nou acelaşi vis, mereu acelaşi vis, cu numai două personaje: el şi miss Holly. Visase, sigur că visase, fiindcă luxuriantele imagini ale visului, chiar acuma când era treaz - de fapt nu era foarte sigur că dormise propriu-zis - continuau să ruleze pe dinaintea ochilor săi care priveau absenţi, parcă lipsiţi de viaţă, albul imaculat al ecranului din cealaltă cameră.

Totul era halucinant, de neînţeles pentru el. Realitatea părea răsturnată şi el nu-şi putea da seama dacă realitatea nu era vis şi ceea ce considera el vis nu era, de fapt, realitate. Timpul, de asemenea încetase să existe pentru el. Nu ştia dacă trecuse o zi, două sau o săptămână. Nu ştia, fiindcă însăşi noţiunea de timp dispăruse din conştiinţa sa. Crâmpeiele de luciditate, puţine câte erau, alternau când ziua, când noaptea, dinadins dirijate aşa, ca el să nu-şi mai poată da seama ce se petrecea cu el. În privinţa aceasta, bâjbâia într-o totală incertitudine. Singura certitudine: visul! Mereu acelaşi. El!.. Holly!.. Incertitudinea era dublată de o totală indiferenţă. Puţin îi păsa că pe Val parcă îl înghiţise pământul. Puţin îi păsa că nici Căpitanul de Cursă Lungă nu se arată. Puţin îi păsa că era ţinut prizonier. Puţin îi păsa că nu mai putea ţine socoteala trecerii timpului.

În cea de-a treia zi se ivi prilejul să-l vadă pe Căpitanul de Cursă Lungă. În cea de-a treia zi se trezi din somn sau din ceea ce credea el că este somn. Numai că de data aceasta lumina din clarul conştiinţei nu dură doar câteva minute. De data asta mintea îi era limpede şi nici nu se mai simţea istovit. Avu putere să se dea jos din pat imediat, să facă o baie şi, apoi, în timp ce se îmbrăca, să fredoneze chiar o melodie. Mai mult, constată că îi este tare foame. Aşteptându-l pe Sugar să-i aducă ceva de mâncare, deschise unul din hublouri şi respiră adânc aerul sărat al mării. Soarele se scufunda încet, departe la orizont, resemnat şi însângerat. Iahtul se legăna uşurel în tangaj. Şi abia acum Ducu îşi dădu seama că vasul se afla în largul mării şi se îndrepta cu o viteză mijlocie către o destinaţie necunoscută. Şi fiindcă acum era el treaz, lucid, se nelinişti. Unde îl duceau? Dacă în timp cât fusese în starea aceea de abulie, de inconştientă, se trădase?

"În cazul acesta sunt pierdut!", îşi spuse.

Dar nu mai avu timp să se gândească mai departe, fiindcă, deodată, auzi în spatele său o voce puţin obişnuită rostind:

- Bună seara, domnule Bădilă!

Ducu se întoarse brusc. Omul care se afla la câţiva paşi de el era un ins despre care puteai spune, fără teamă de a greşi, că nu mai exista un altul care, cât de cât, măcar să-i semene. Greu de spus ceea ce te uimea, copleşindu-te pur şi simplu. Poate înălţimea? Era înalt, foarte înalt şi mătăhălos. Poate urâţenia chipului? Nasul, ca un cioc de cucuvaie. Bărbia ascuţită. Obrajii supţi, scoţând în evidenţă proeminenţa pomeţilor. Ochi spălăciţi ce sclipeau continuu. Capul ca o pepenoaică, chel şi strălucitor ca o bilă de biliard. Părul, atât cât îi mai rămăsese, era alb cu desăvârşire, mătăsos şi la ceafă întors în afară ca o coadă de răţoi. Sprâncenele erau de asemenea albe, stufoase, la fel ca şi mustăţile.

Insul acesta urât era îmbrăcat într-un impecabil costum de seară. În ciuda urâţeniei sale, izbutea să impună prin forţa care se degaja din întreaga sa făptură mătăhăloasă. O forţă în primul rând fizică, în ciuda vârstei. (Nu părea să aibă mai puţin de şaizeci şi cinci de ani). Dar omul părea şi altfel puternic. Puternic tocmai prin lipsa lui de scrupule.

Ducu nu era omul care să-şi piardă capul şi nici să lase să i se citească pe figură ceea ce simte. Dar întrucât recunoscuse încă din prima clipă pe omul care trecuse pragul, numai cu greu izbuti să-şi ascundă surprinderea.

- Bună seara! vorbise după o oarecare întârziere.

- Sunt dezolat că a trebuit să vă plictisiţi pe vas trei zile. Dar vă rog să mă credeţi că am fost reţinut în altă parte de treburi urgente.

Şi, zâmbitor, se apropie cu mâna întinsă.

Ducu observă că namila avea picioarele curbate, că atunci când zâmbea semăna cu un câine gata să muşte.

Deoarece namila nu găsi de cuviinţă să se recomande, Ducu dinadins întrebă:

- Sunteţi Căpitanul de Cursă Lungă?

- Aşa mi se spune. Şi adăugă imediat: sper că nu v-aţi plictisit în aceste zile. Sau poate că da?

Se aşeză într-un fotoliu, cu multă grijă. Cu toate acestea Ducu crezu că acesta se va sfărâma sub greutatea lui. Rezistă totuşi.

- Dumneavoastră ce credeţi? M-am plictisit sau nu? i-o întoarse Ducu.

- Eu nu cred. După câte ştiu eu, şi după câte mi s-au spus, în compania lui miss Holly, un bărbat nu are timp să se plictisească. Cine sunteţi, domnule Bădilă?

- Vreţi să glumiţi poate? Îmi cunoaşteţi numele, îl pronunţaţi şi mă mai întrebaţi cine sunt. Sau poate creatura dumneavoastră Val, împreună cu un alt individ cu mutră de bandit, în ciuda tinereţii, din greşeală m-au răpit? Nu înţeleg. De vreme ce ştiţi precis că sunt Dan Bădilă, de ce mă mai întrebaţi cine sunt?

- Nu v-am cerut să-mi spuneţi numele. V-am întrebat, cine sunteţi?

"Ori am vorbit ce nu trebuia cât timp m-au ţinut sub starea aceea de prostaţie, ori au unele bănuieli pe care vrea să le verifice în ce măsură sunt justificate, se nelinişti el. Şi adăugă imediat: Dar dacă m-a recunoscut şi el?" îşi vorbi Ducu.

Şi ce dacă l-a recunoscut? Dacă nu fusese cumva informat din ţară, nu putea să-i treacă prin minte că Ducu, băiatul de cincisprezece ani pe care îl cunoscuse cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, era acum maior de Securitate.

- Dacă nu ştiţi cine sunt, de ce aţi pus indivizii aceia să mă răpească?