Şi imediat, în gând:
"Trebuie s-o fac pe prostul, atâta vreme cât nu-mi pot da seama ce ştie despre mine".
Pe urmă tare, din nou în ofensivă:
- Şi dacă, într-adevăr, nu ştiţi cine sunt, atunci de ce oamenii dumitale mi-au cotrobăit în tren prin bagaje?
Namila fuma şi nici nu se uita la el. Lui Ducu îi era imposibil să-şi dea seama ce gândeşte, şi în ce măsură dă crezare celor spuse de el.
- Şi de unde ştiţi că oamenii mei au avut curiozitatea să cunoască din ce se compune bagajul dumneavoastră? Nu-mi închipui că au lucrat chiar atât de prost.
- Eu nu ştiu dacă aşa cum au procedat înseamnă, în meseria lor, bine sau prost. Altcineva sigur că nu ar fi observat. Dar acel altcineva nici nu ar fi luat măsuri ca să-şi poată da seama în orice moment dacă nu cumva vreun curios i-a deschis valiza.
- Şi dumneavoastră aţi luat o asemenea măsură?
- Atunci când călătoreşti oficial, în calitate de curier diplomatic, se impune să iei asemenea măsuri.
- Aţi putea să-mi spuneţi în ce au constat acele măsuri?
- Nu văd rostul...
- Mă rog, nu insist. Atunci, poate îmi puteţi spune dacă v-a lipsit după aceea ceva.
Ducu îşi dădu seama că era o cursă.
- Nefiind decât salariat, lucrurile mele personale, modeste, nu puteau să prezinte vreo atracţie deosebită pentru nişte indivizi ca aceia pe care i-aţi trimis pe capul meu. Johan Ohlson şi pretinsa lui metresă Malla nu mi-au făcut impresia că se uită la bani. M-a surprins însă că i-au interesat lucrurile mele personale şi nu conţinutul servietei. E drept, nu aveam în ea hârtii deosebit de importante, dar asta ei nu aveau de unde s-o ştie.
- Şi sunteţi convins că nu v-au umblat şi în servietă?
- Absolut convins.
- Într-adevăr, nu au deschis şi servieta. Au procedat în conformitate cu instrucţiunile primite.
- Nu înţeleg, dar nici nu mă interesează. Cred însă că discuţia a deviat. Deşi scopul îl bănuiesc, vă cer totuşi să-mi spuneţi motivul pentru care mă aflu acuma pe acest vas.
- Domnule Bădilă, credeam că nu mă veţi pune în situaţia de a vă reaminti că acela care pune condiţii eu sunt, şi nu dumneavoastră.Nu sunt de loc de părerea dumneavoastră că discuţia a deviat. Mă interesează mult comportamentul oamenilor mei şi de aceea v-aş ruga să mă ajutaţi răspunzând cât mai detaliat întrebărilor pe care vi le voi pune. De acord?
- De acord! Şi oftă, făţarnic resemnat.
Namila de ceva nu era mulţumită în legătură cu felul cum se comportaseră perechea Johan-Malla, dar despre ce anume era vorba nu-şi putea da seama.
- Va să zică, el s-a recomandat Johan Ohlson. Şi ea?
- Malla.
- Malla şi mai cum?
- Atât: Malla.
- O găsiţi frumoasă?
- De ce mă întrebaţi? Oare ar putea să existe un bărbat care să n-o găsească excepţional de frumoasă?
- Aţi remarcat ceva deosebit la ea?
- În ciuda faptului că e o lepădătură, pare foarte serafică. Cred că izbuteşte foarte uşor să câştige încrederea naivilor.
- Dar el ce impresie v-a făcut?
- Ştiu eu ce să spun? În ciuda înălţimii sale de cocostârc, e totuşi un tip foarte prezentabil, foarte aristocratic. Bănuiesc - deşi nu-mi dau seama la ce le foloseşte - amândoi caută să pară cât mai bizari, mai excentrici.
- O ultimă întrebare, domnule Bădilă, care însă va necesita din partea dumneavoastră un răspuns cât se poate de detaliat. Vreau să-mi spuneţi cum aţi făcut cunoştinţă şi cum s-au desfăşurat lucrurile din prima clipă şi până când v-aţi despărţit. Fiindcă ei au coborât - aşa îmi închipui - înaintea dumneavoastră.
- Da, ei au coborât la Viena, şi eu la Berna.
- Vă ascult, domnule Bădilă. Vă rog însă să nu uitaţi recomandarea făcută. Cu amănunte, cu cât mai multe amănunte.
- Asta e tot? întrebă namila atunci când Ducu nu mai avu ce povesti.
- Tot! Şi acuma, îmi puteţi spune ce calificativ le-aţi da? Cum apreciaţi? Au lucrat bine sau foarte bine?
- Mediocru. Acesta e calificativul pe care îl merită.
- Cum aşa? întrebă Ducu din curiozitate mai mult profesională.
- Ce vă face să credeţi că ei v-au controlat valiza? De ce neapărat ei, şi nu altcineva?
- Fiindcă numai atunci când m-am dus cu ei în vagonul-restaurant bagajul meu a rămas singur.
- Vedeţi? De aceea nu merită decât calificativul mediocru. Fiindcă aţi putut ajunge la convingerea că în afară de ei, nimeni n-a putut să vă cotrobăiască prin bagaje.
- Domnule... vi se spune Căpitanul de Cursă Lungă?
- Da, aşa mi se spune. Mai precis, şi aşa mi se spunea. Am foarte multe nume. Sunt cunoscut în lumea întreagă sub patruzeci şi opt de nume.
- Şi le ţineţi minte pe toate?
- Pe toate. Chiar şi pe acelea la care am renunţat. De pildă, în ţară am fost cunoscut cândva sub numele de Şuncărică.
"Ştiu! Nea Şuncărică "prietenul" copiilor. Te-am recunoscut imediat... nea Şuncărică. Tu însă nu mă recunoşti. Ar fi şi de mirare, deşi într-un fel ţi-am salvat viaţa. Dar au trecut de atunci douăzeci şi şapte de ani. Eram pe atunci un băietan. Cum să mă mai ţii minte!.. Cu câtă lume nu ai avut tu de-a face în aceşti ani. Întâmplarea din lutărie, care pentru mine a însemnat un eveniment de neuitat, pentru tine, pesemne, că n-a fost decât un episod neplăcut, unul din multele prin care ai trecut în viaţa ta plină de fărădelegi".
Apoi, tare:
- Şuncărică? Ce nume mai e şi ăsta! Pare mai curând o poreclă.
- Nume, poreclă, ce parcă are vreo importanţă? Vine de la şuncă. Mi-am luat numele acesta, fiindcă nu pot suferi şunca. A fost ca un fel de deviză. Mi-am zis: Bagă de seamă, omule! Cum tu nu poţi suferi şunca, trebuie să te comporţi în aşa fel încât ceilalţi oameni, dimpotrivă, să te sufere pe tine, să le câştigi încrederea. Apoi, după o clipă, cu alt ton, plin de bunăvoinţă: Să ştiţi, aveţi mare noroc, domnule Bădilă, că sunteţi român.
- Şi de ce am noroc?
- V-am spus: pentru că sunteţi român. Trebuie să aflaţi că, în mod obişnuit, nu eu tratez cu oamenii care se găsesc în situaţia dumneavoastră. Am alte treburi mult mai importante.
- Vreţi să spuneţi că mi-aţi făcut o favoare?
- Exact.
- Aş putea să cunosc motivul?
- Fiindcă m-am născut în România. E o ţară în care pe vremuri m-am simţit foarte bine.
- Sunteţi transfug? întrebă Ducu, de parcă n-ar fi ştiut în ce împrejurare părăsise ţara Şuncărică,
- Am plecat din ţară când încă nu fusese inventat cuvântul "transfug".
- Nu ştiu dacă acest fapt, domnule...
- Puteţi să-mi spuneţi Şuncărică.
- Nu ştiu, domnule Şuncărică, dacă această favoare de care vorbeaţi va fi şi în alt fel avantajoasă pentru mine.
Şuncărică schiţă zâmbetul care îl făcea să semene cu un câine gata să muşte.
- Domnule Bădilă, sunt obişnuit să mi se plătească, într-un fel sau altul, chiar şi numai pentru faptul că onorez pe cineva cu prezenţa mea.
- Asta înseamnă că va trebui să plătesc şi eu?
- Mi-e teamă că da, domnule Bădilă.
- Mi-e teamă că am să vă dezamăgesc. Nu sunt dispus să plătesc în nici un fel, domnule Şuncărică.
- Bine, asta vom vedea noi. Sper că, măcar într-o oarecare măsură, bănuiţi de ce aţi fost adus pe vas.
- De vreme ce lucrez la Ministerul Afacerilor Externe, ar însemna să dau dovadă de mare imbecilitate dacă n-aş bănui motivul.
- Bănuielile dumneavoastră sunt întru totul justificate, domnule Bădilă. Avem nevoie de serviciile dumneavoastră.