- Prea bine, domnule.
- Sunteţi mulţumit, domnule Bădilă? îl întrebă Şuncărică.
- Cum nu se poate mai mulţumit, răspunse Ducu, ascunzându-şi cu greutate dezamăgirea.
Dacă, într-adevăr, îi dădeau drumul? Tot planul cădea în apă. Singura lui speranţă era că, totuşi, Şuncărică nu va renunţa atât de uşor să-l recruteze. Trebuie că era la mijloc un truc!
- Atunci e foarte bine. Veţi pleca într-un sfert de oră. Val, care a avut onoarea să vă aducă pe vas, vă va conduce înapoi pe uscat. Cred însă că nu veţi avea nimic împotrivă, dacă, înainte de a părăsi bordul iahtului, îmi veţi face plăcerea să vizionăm împreună un filmuleţ. Nu durează mai mult de zece minute. Vă rog, faceţi-mi această plăcere!
- Fiind vorba de numai zece minute...
- Vă mulţumesc, domnule Bădilă.
Ironia era evidentă.
Puse paharul pe măsuţă şi se instală în fotoliu, care din nou gemu sub greutatea trupului său mătăhălos.
Imediat lumina se stinse şi filmul începu să ruleze. Un "scurt metraj" despre el şi miss Holly. El şi miss Holly în prim plan. Aparatul stăruia însă asupra lui. Parcă operatorul intenţionase să facă un inventar vizual al obiectelor cu care era îmbrăcat. De pildă, cravata, cu nodul strâmbat; batista, care ieşea exagerat de mult din buzunarul de la piept; butonii de manşetă reprezentând nişte dragoni; pantalonii cu dunga impecabilă săltaţi mult deasupra gleznelor. În mod deliberat aparatul stăruia asupra acestor detalii. Operatorul parcă voia ca spectatorii să le reţină, să nu le uite cumva. După aceea, Ducu se văzu pe ecran din cap până în picioare. O şuviţă de păr îi atârna pe frunte. Altele, la tâmpla dreaptă. E foarte bine dispus. Surâde prosteşte. În mâna dreaptă ţine paharul cu cockteil. De braţul stâng îl ţine miss Holly care, drăgăstoasă, îşi reazemă capul de umărul lui. Alt cadru: miss Holly stă în fotoliu într-o poziţie foarte puţin decentă. Ţine şi ea în mână un pahar. Cu paharul îi face semn să se apropie. Se apropie tot cu un pahar în mână. Ciocnesc paharele. Scena durează numai câteva secunde. După aceea, se vede din spate. Acuma aparatul din nou stăruie, de parcă intenţia operatorului fusese ca spectatorii să-l recunoască, de pildă, după umerii largi, după croiala hainei.
Secvenţele de până acuma Ducu avea să le numească, ulterior, "pregenericul" filmului. Fiindcă acţiunea propriu-zisă începea abia după aceea, şi consta în ceea ce crezuse el că fusese vis.
"Va să zică, n-a fost vis!", îşi spuse.
Va să zică, totul se petrecuse în realitate. Dar când? Când? În prima seară? Probabil că atunci. După ce băuse cockteilul, cuprins de starea aceea euforică, pesemne, începuse să surâdă atât de idiot E drept, nu-şi amintea să i se fi strâmbat nodul de la cravată. Nici că batista îi atârna pe trei sferturi din buzunar. În schimb, îşi amintea că, la un moment dat, miss Holly îşi lipise capul de umărul lui. Îşi amintea că, în timp ce ea stătea în fotoliu, într-o poziţie indecentă - exact ca în film - îl chemase să ciocnească paharul de al lui, şi el se dusese. Dar, din ceea ce considerase până mai adineauri că fusese doar vis, nu-şi amintea ca să se fi întâmplat şi în realitate. Astfel încă mai înainte ca "documentarul" să ia sfârşit înţelese că Şuncărică îi prezentase un film trucat. Îşi dădu seama de acest lucru, fiindcă în scenele "tari", în scenele cele mai scabroase, aparatul nu-l arăta niciodată din faţă şi în prim plan. Aparatul, mânuit cu iscusinţă, te obliga să-l recunoşti după detaliile asupra cărora stăruise în "pregeneric".
Ducu înţelese. Filmul era un "documentar" numai în secvenţele din pregeneric. În scenele tari, care ţineau de ceea ce crezuse el că fusese vis, altcineva îl înlocuise. De asemenea, puteau să fie "documentare" şi alte câteva scene lucrate probabil când el se afla sub efectul unui narcotic. De pildă, scena în care el stătea culcat în pat, dormind, iar miss Holly, de asemenea culcată lângă el, cu capul pe pieptul său. Aceasta şi alte câteva scene.
Acuma începea să înţeleagă ceea ce se întâmplase cu el. Acuma îşi explica de ce - cu excepţia visului - nu-şi amintea nimic din ceea ce făcuse în răstimpul de când fusese adus pe vas. Fiindcă fusese, zilnic, drogat. Drogul era introdus în mâncare sau în băutură. Un drog cu efecte abulice, amnezice, sau parţial amnezice. Şuncărică urmărise ca prin drogarea sistematică să facă să dispară din conştiinţa lui graniţa dintre realitate şi vis. Probabil că, în momentele când îşi revenea parţial, oamenii lui Şuncărică proiectau filmul pe ecranul pe care îl putea vedea chiar şi atunci când stătea culcat în pat. Drogul avea asupra sa un asemenea efect, încât el nu-şi putea da seama că, de fapt, ceea ce vedea nu era nici vis şi nici realitate, ci că viziona pur şi simplu o peliculă. O peliculă care, datorită unor filmări izbutite şi unui montaj ingenios, izbutea de fiecare dată să aibă asupra spiritului său turmentat de drogul necunoscut un efect durabil. Dar numai în atâta măsură cât era necesar ca memoria - incapabilă a reţine şi altceva - să-l înregistreze sub formă de vis.
Când încetaseră de a-l mai droga, singura amintire pe care memoria o reţinea era visul. Calculul lui Şuncărică fusese ingenios. El scontase pe efectul extraordinar pe care îl va avea asupra lui filmul. Pe uluiala lui, când va constata că visul nu fusese vis, ci realitate. Cu alte cuvinte, Şuncărică încercase să-i imprime o conştiinţă falsă.
Parcă îl auzea:
"Ei, domnule Bădilă, ce credeţi că vor gândi despre dumneavoastră cei de la minister dacă filmuleţul acesta va ajunge la ei. În douăzeci şi patru de ore vei fi scos şi trimis într-o muncă de jos. Eşti acuma dispus să faci ceea ce ţi-am cerut?"
Şi cu toate acestea nu-i putea spune:
"Domnule Şuncărică, filmul e bine trucat, dar pe mine n-ai izbutit să mă păcăleşti".
În faţa unui asemenea documentar "compromiţător", trebuia să "accepte" propunerea lui Şuncărică. Într-adevăr, acceptarea lui acuma, după vizionarea filmuleţului, nu trezea suspiciuni. Dimpotrivă, dacă ar continua să refuze, ar risca să strice totul. Mai mult chiar, îşi risca probabil viaţa. Şuncărică văzând că rămâne neînduplecat, furios, putea să-i facă de petrecanie. "Nebel" naviga în larg, şi marea, oricum, nu ar fi protestat dacă i s-ar fi aruncat un cadavru de pe bordul iahtului.
Abia apucă să se facă lumină, şi Şuncărică îl întrebă, pe buze cu acel zâmbet care îl făcea să semene cu un câine gata să muşte.
- V-a plăcut filmuleţul, domnule Bădilă?
Cu o mină distrusă, Ducu răspunse tot printr-o întrebare:
- Am fost eu în stare de asemenea murdării?
- De ce sunteţi ipocrit, domnule Bădilă? Ceea ce numiţi murdării nu este decât ceva foarte firesc, foarte omenesc şi foarte plăcut. Dovadă că v-aţi dăruit acestor "murdării" cu toată frenezia, după cum aţi putut să vă daţi singur seama. Dimpotrivă, dacă s-ar fi întâmplat altfel, nu ar fi fost firesc, şi v-aţi fi comportat nu ca un bărbat normal configurat de natură. Şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât miss Holly este o femeie căreia nici sfântul Antoniu nu i-ar fi putut rezista. Sunt sigur că, mai târziu, când vă veţi aduce aminte de micul week-end de pe acest iaht, veţi regreta că nu v-am dat prilejul să rămâneţi aici mai mult timp.
- Dar ceea ce aţi făcut dumneavoastră e o ticăloşie. Aţi filmat, ca să mă puteţi şantaja.
- Dragă domnule Bădilă, cuvintele sforăitoare îmi produc greaţă şi-mi vine pur şi simplu să vomit atunci când le aud. Faceţi-mi plăcerea şi nu le mai folosiţi cât timp va mai dura agreabila noastră conversaţie. Vreau să vă spun că ceea ce numiţi "ticăloşie" este un act de umanitate. Dacă atunci când un om, datorită prejudecăţilor, nu-şi vede propriile sale interese şi este ajutat să le vadă şi asta constituie un act umanitar. Filmuleţul pe care l-aţi vizionat nu reprezintă altceva decât încercarea noastră de a vă determina să vedeţi şi propriile dumneavoastră interese... Şi sper că am izbutit. Mă îndoiesc, domnule Bădilă, că vă convine ca filmul să ajungă acolo unde lucraţi. Eu cred că pe "tovarăşii" de la Cadre îi vor interesa nu atât omeneasca petrecere cu miss Holly, ci, în mod deosebit, are să-i intereseze scena când semnaţi o chitanţă şi în faţa dumneavoastră se află un teanc de bancnote.