- Bine, dar asta e complet neadevărat. Nu am semnat nici o chitanţă, şi nu am primit nici un ban.
- Ba da, domnule Bădilă. Aţi primit cincisprezece mii de franci şi aţi semnat o chitanţă. Eu ştiu ce vă face să susţineţi că n-aţi semnat nimic: faptul că nu mai aveţi banii. Nu-i mai aveţi, într-adevăr. Dar ştiţi pentru ce? Pentru că i-aţi dăruit bucătarului nostru, într-un elan filantropic, stupid, atunci când aţi aflat că are o soţie cocoşată, bolnavă de plămâni şi doi copii paralitici.
Şuncărică minţea. Dacă îi cerea să-i arate chitanţa, sigur că-l înfunda. Minciună era şi afirmaţia că pretinşii bani îi dăruise bucătarului.
- Sunteţi, domnule Bădilă - continuă el - un om tare petrecăreţ. Mie îmi plac asemenea oameni, să ştiţi. Dar vă dau un sfat. Mai abţineţi-vă şi nu scăpaţi caii într-un asemenea hal. Într-o zi, s-ar putea să intraţi într-o încurcătură, din care să nu mai fie chip să ieşiţi.
- În mai mare încurcătură decât în aceasta în care am intrat acuma, nu ştiu dacă ar mai exista o alta, răspunse Ducu, continuând să mimeze teama.
- Vai de mine, domnule Bădilă, cum puteţi numi o asemenea afacere încurcătură. E un mare noroc pentru dumneavoastră. Şi dacă aţi putea judeca la rece, aţi fi recunoscător trustului că vă oferă o asemenea şansă. Fiindcă, domnule Bădilă, acceptaţi propunerea, nu-i aşa?
- Parcă îmi rămâne altceva de făcut!..
- Într-adevăr, altceva nu vă mai rămâne de făcut.
În ochii lui Şuncărică luci pentru o clipă o sclipire de triumf. Şi imediat după aceea buzele i se lăţiră nu în zâmbetul acela care îl făcea să semene atât de mult cu un câine gata să muşte, ci într-unul de dispreţ.
"Ei da - îşi spuse Ducu - acuma, probabil, mă dispreţuieşte fiindcă m-am dat bătut".
Cu umerii prăbuşiţi, privind în pământ şi frecându-şi mâinile ca un om disperat, Ducu făcea impresia unui om înspăimântat, lipsit de voinţă, dispus să execute, fără să crâcnească, orice i s-ar fi cerut.
- ...Şi ce trebuie să fac? întrebă cu o voce sfârşită.
- Instrucţiuni detaliate veţi primi ceva mai târziu. Deocamdată, va trebui să semnaţi un angajament. Mai mult o formalitate. Totuşi, trebuie să ne luăm măsurile noastre de securitate, precum şi posibilitatea de a acţiona în cazul când, ulterior, v-aţi răzgândit. Dar aş vrea să vă mai întreb. Optaţi pentru o colaborare permanentă, sau pentru una limitată?
"Totuna ar fi, frumosule! Parcă eu nu ştiu că atunci când mă vei avea cu adevărat la mână, îmi vei cere mereu şi mereu altceva".
- Pentru una limitată. Accept, adică, prima dumneavoastră propunere! Sper că, între timp, nu v-aţi răzgândit.
- Nu, domnule Bădilă. Noi respectăm voinţa dumneavoastră. Cel mult, câteodată, din motive parţial altruiste, influenţăm liberul arbitru al viitorilor noştri prieteni. Dar numai într-o foarte mică măsură, domnule Bădilă.
CAPITOLUL XVI
În gară îl aştepta doar Mica. Când îl văzu coborând din tren, alergă să-l îmbrăţişeze.
"Sărutul Iudei", îşi spuse, ironic, Ducu în gând.
- Bine ai venit, Dane! Dacă ai şti ce dor mi-a fost de tine.
- Şi tu mi-ai lipsit.
"Păcat că nu-i un juriu care să se pronunţe cine joacă mai bine", comentă, mintal, el.
Pe urmă, tare:
- Şi Vasile? Nu l-ai anunţat?
- Cine l-a mai văzut! E un tip urâcios prietenul tău Vasile. Nici măcar un telefon nu mi-a dat de când ai plecat.
- Nu trebuie să i-o iei în nume de rău. E un mare timid şi femeile, pur şi simplu, îl sperie.
- Mititelul!
Era ironie, şi nu compătimire.
Mica ţinu să-i ajute, neapărat, la despachetat. Fu nevoit să accepte. Dar numai după o jumătate de oră o expedie acasă sub pretext că trebuie să întocmească raportul pe care trebuia să-l prezinte şefului său chiar a doua zi.
Dintr-un anumit punct de vedere, nu minţea. Fiindcă, într-adevăr, intenţiona să-şi facă un punctaj care să constituie osatura viitorului său raport scris. În prealabil, punctajul avea să-i servească şi cu prilejul raportului verbal pe care trebuia să-l prezinte a doua zi colonelul Joldiş. Avea atâtea de adus la cunoştinţa şefului său, încât jalonarea ideilor se impunea cu necesitate, dacă voia ca expunerea să fie şi succintă, şi să nu omită nici ceea ce era foarte important.
Pe Nebel trebuise să mai rămână aproape douăzeci şi patru de ore. Şuncărică îi explicase, întrecându-se în amabilităţi, că era o "corvoadă" absolut necesară, întrucât trebuia să i se predea câteva instrucţiuni elementare. În realitate, aşa-zisele "instrucţiuni" se rezumară la nişte recomandări lipsite cu totul de importanţă. Cauza fusese alta, dar Ducu nu izbuti s-o afle. Poate fiindcă iahtul naviga departe în larg şi ca să ajungă în port erau necesare cel puţin şase ore.
Seara, Şuncărică dădu pe vas o "recepţie" în onoarea lui, cică pentru faptul că era român. Cu prilejul acestei recepţii, o revăzu pe miss Holly. Val era şi el prezent. Dar, în timp ce acesta se arătă tot atât de curtenitor ca şi şeful său Şuncărică, miss Holly, dimpotrivă, în afară de câteva cuvinte de politeţe pe care i le adresă, toată seara nu-i acordă nici un fel de atenţie. În schimb, se arătă foarte amabilă şi foarte îndrăgostită de un tânăr înalt şi foarte frumos, care nu vorbea decât limba spaniolă.
Puţin înainte de recepţie, Şuncărică îl invită, prin Sugar, în cabina sa.
- V-am chemat, domnule Bădilă, ca să vă dau unele "explicaţii" în legătură cu neînsemnatul serviciu pe care îl pretindem de la dumneavoastră.
"Explicaţiile" fură mai puţin revelatorii decât se aşteptase Ducu. În schimb, făgăduia a fi mult mai interesant cadoul pe care i-l făcu Şuncărică.
- Domnule Bădilă, aveţi un stilou? îl întrebă înainte de a lua sfârşit convorbirea lor.
- Desigur!
- Pot să-l văd?
Ducu i-l arătă. Era un "Mont-Blanc".
Şuncărică îl luă, îl examină cu un interes care în realitate îi lipsea, de parcă vedea acum, pentru prima dată, un asemenea obiect.
- Domnule Bădilă, aş vrea să vă cer o favoare. Vreţi să-mi dăruiţi, ca amintire, stiloul dumneavoastră?
"La ce dracu' i-o fi trebuind?" se întrebă el.
Pe urmă, tare:
- Dacă vă face plăcere...
- Va mulţumesc! În schimb, vă rog să primiţi, tot ca amintire, din partea mea, pe acesta.
Şi scoase dintr-un sertar un "Parker".
- Poate nu mă veţi crede, dar să ştiţi că am această manie. De fiecare dată când câştig un prieten pentru trustul nostru, ţin să am o amintire de la eclass="underline" De obicei, un stilou.
- Probabil că aveţi o întreagă colecţie, ironiză Ducu, bănuindu-i intenţiile.
- Aţi ghicit. O întreagă colecţie. Poate vreţi să ştiţi de unde şi până unde această... pasiune?
- Vă mărturisesc, abia acuma când m-aţi întrebat am devenit curios.