- Fiindcă, fiecare obiect din colecţia mea valorează o adevărată avere. În cele mai multe cazuri numai oamenii foarte originali colecţionează obiecte lipsite de valoare. De pildă, cutii de chibrituri, ambalajele diverselor sorturi de ţigări etc. etc. Eu însă nu sunt decât un om foarte banal. Un om de o banalitate exasperantă. Din acest motiv, nu mă interesează decât acele obiecte care reprezintă sau care s-ar putea să reprezinte cândva o valoare.
Stilourile din colecţia mea aparţin unor persoane în felul lor celebre. Dar despre aceste persoane ziarele şi în special magazinele ilustrate nu scriu nimic, deoarece nu sunt cunoscute, anonimatul fiind singurul climat care le prieşte. Foarte rar, opinia publică mondială află de vreuna din aceste ilustre personalităţi. De pildă, abia atunci când respectivul, ieşit la pensie, îşi publică memoriile. Dar acestea sunt cazuri cu totul şi cu totul excepţionale. Dacă, în marea lor majoritate, celebrităţile acestea nu sunt cunoscute de omul de pe stradă, în schimb ele se bucură de un prestigiu incontestabil în lumea acelora care acţionează, ca şi ei, în anonimat. Dacă vreţi, în umbră. Fiindcă, aşa cum nu toţi care scriu muzică simfonică ajung celebri ca Beethoven, Rahmaninov sau Wagner, la fel nu toţi aceia care culeg informaţii se ridică la înălţimea lui Mata Hari, Fräulein Doktor, pentru a nu mai aminti, din discreţie, pe cei care şi-au dobândit mai recent, în lumea specialiştilor, o celebritate binecuvântată.
- Totuşi, nu înţeleg de ce stiloul meu trebuie să figureze în colecţia dumneavoastră "celebră", ironiză Ducu.
- Deocamdată numele dumneavoastră nu spune nici mie şi nici nimănui absolut nimic. În schimb, este o promisiune. Nimic nu mă împiedică să sper că, mâine, el va fi rostit cu admiraţie de către acei ce lucrează în meseria care, până vă veţi obişnui cu ea, încă vă repugnă. Desigur, dacă, după trecerea unui anumit timp, mă voi convinge că m-am înşelat în privinţa dumneavoastră, acest stilou nu va mai face parte din colecţia mea, pe care, o dată pe an, obişnuiesc s-o triez.
- Pot să vă asigur, încă de pe acuma, că mult timp el nu va mai face parte din colecţia dumneavoastră. Aşa că aţi putea încă de pe acum să renunţaţi la el. Numai fiindcă nu am încotro am acceptat să vă servesc, o singură dată, aşa cum ne-am înţeles.
- Obişnuiesc, domnule Bădilă, să nu iau nici cele mai neînsemnate hotărâri la sugestia altora... Şi acum, să mergem la recepţie. Cred că ceilalţi ne aşteaptă.
În timpul "recepţiei", Ducu se comportă exact ca un condamnat la moarte în ajunul zilei când urmează să fie executat. Val, tot timpul în preajma sa, ca şi când sincer l-ar fi compătimit, îi spuse:
- Aşa e la început, domnule Bădilă. Vă veţi obişnui, vă asigur. Trebuie, totuşi, să constat că sunteţi un om plin de prejudecăţi. Vă mărturisesc sincer, asta mă surprinde. Fiindcă, după cât am putut constata, nu vă lipseşte inteligenţa. Mă refer la o inteligenţă peste media obişnuită.
- Dragostea faţă de patrie, convingerile nu sunt prejudecăţi.
- Cu toţii suntem robii prejudecăţilor, domnule Bădilă. Cu toţii.
- Asta nu înseamnă că totul este prejudecată. Poate pentru dumneata.
- De ce numai pentru mine?
- Presupun, după felul cum vorbeşti, că, prin naştere, eşti român. Doar prin atâta.
- Domnule Bădilă, am uitat ce sunt prin naştere. Am, în schimb, "paşaport Nansen". Sunt apatrid. N-ai idee cât de bun antidot împotriva prejudecăţilor este "paşaportul Nansen". Dacă v-aţi putea sugestiona că sunteţi posesorul unui asemenea paşaport, criza aceasta de conştiinţă ar trece mult mai uşor.
- Te înşeli, domnule. Slujindu-vă de nevoie, nu voi înceta o clipă să cred despre mine că sunt un trădător.
Şi suferinţa care i se citi pe figură ar fi putut să înşele chiar pe un vulpoi mai perfid decât Val.
- În cazul acesta, sincer, sunteţi un om de compătimit.
A doua zi, tot Val fu acela care îl însoţi înapoi în oraş, de data aceasta el fiind acela care pilotă şalupa. Îl conduse până la hotel şi insistă ca să-l însoţească până în cameră, motivând că voia ca el, Ducu, să verifice şi să-i confirme, verbal bineînţeles, că, în lipsa sa, nimeni nu-i cotrobăise prin bagaje.
- V-aţi convins că bagajele dumneavoastră sunt intacte?
- Mda! Aşa se pare.
- Şi servieta?
- Şi!
- Recunoaşteţi că puteam fi curioşi?
- E chiar de mirare...
- Că nu am manifestat o asemenea curiozitate?
- Exact.
- Domnule Bădilă, "Trustul Nebel" e o casă mare. Să nu uitaţi lucrul acesta. Asta vă va da încredere şi vă va inspira în activitatea dumneavoastră viitoare. Dinspre partea mea, vă urez sincer numai şanse bune. Înainte de a ne despărţi, vă rog să-mi faceţi plăcerea de a vă putea oferi un pahar de coniac la barul hotelului.
La început, Ducu vru să-l refuze. Dar, până la urmă, acceptă. Se gândi că acuma, considerându-l mai mult sau mai puţin de-al lor, Val va fi mai puţin circumspect. Şi într-adevăr, nu se înşelă. Află şi alte lucruri despre activitatea "Trustului Nebel".
De la Monte Carlo, Ducu, spre a nu trezi bănuieli, continuă itinerarul pe care i-l comunicase, la plecare, şi Micăi. Din fiecare oraş nu uita să-i trimită câte o ilustrată. Patru zile mai târziu, se afla în trenul care îl aducea acasă. Şi iată că, la fel ca la plecare, şi tot în tren, îl întâlni pe Johan Ohlson.
Johan Ohlson jucă de minune scena surprinderii şi a bucuriei cauzate de revederea "întâmplătoare".
La rândul său, Ducu nu se lăsă nici el mai prejos.
- Ce întâmplare extraordinară, domnule Bădilă!
- Şi ce fericită! Cel puţin în ceea ce mă priveşte, domnule Ohlson.
- Evident, şi fericită. La orice m-aş fi putut aştepta, dar ca să ne revedem, şi tot în tren, nu.
"Pe naiba, întâmplare! îşi spuse Ducu. N-au trecut decât puţine zile de când m-au debarcat de pe Nebel. Oare de ce l-o fi trimis Şuncărică? Şi, mai ales, de ce Ohlson vrea să mă convingă cum că întâlnirea e întâmplătoare? După ce Şuncărică m-a "racolat", purtarea acestuia mi se pare de neînţeles. În orice caz, deocamdată, până îmi dau seama ce urmăreşte, am să-i cânt în strună".
- ...Şi încotro vă duceţi, domnule Ohlson?
- Închipuiţi-vă, tot la Viena. Dar dumneavoastră?
- Mă întorc acasă. Ştiţi, la Paris nu v-am mai căutat la Ritz, fiindcă n-am rămas decât patruzeci şi opt de ore.
- Chiar dacă ne-aţi fi căutat, tot nu ne găseaţi. N-am mai trecut pe acolo. Chiar în ziua următoare, după ce ne-am despărţit, de la Viena am plecat cu avionul în Danemarca.
Şi-i îndrugă o întreagă poveste în care era vorba de o călătorie pe care o făcuse într-un sat din ţara aceea, unde găsise "mărturii concludente", că prin secolul al XIV-lea, trăise şi murise acolo.
- Poate sunt indiscret - şi în acest caz vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău - dar cum se face, domnule Ohlson, că doamna Malla nu vă însoţeşte în călătorie?
- Malla este şi ea în tren, dar în alt vagon. Suntem certaţi. Pot să vă spun şi motivul. Ne-am certat din cauza unui vis. Ştiţi, visele mele. Ei, dar ce sunt eu de vină, dacă am asemenea vise revelatorii? Mi s-a dezvăluit într-o noapte, în vis, ca Malla a mai trăit o altă viaţă şi că în această altă viaţă a fost Lucreţia Borgia. Când i-am povestit, visul, s-a amuzat copios şi a stăruit, prostuţa de ea, să consult neapărat un medic psihanalist. Bineînţeles că nici n-am vrut să aud de aşa ceva. În schimb, am convins-o eu pe ea să zburăm cu avionul în Italia, ca să verificăm la faţa locului.
- Cum adică, să verificaţi la faţa locului? Va rog să nu vă supăraţi că v-am întrerupt, se scuză Ducu.