- Oh, domnul meu, foarte simplu. Voiam să-i arăt portretul Lucreţiei Borgia.
- Va să zică, dumneavoastră văzuserăţi, cândva, portretul.
- Vă înşelaţi. Nu-l mai văzusem. De altfel, eu personal nici nu aveam nevoie de dovadă. Eu ştiam precis, fiindcă visasem lucrul acesta. Vreau să spun că în vis o văzusem pe Lucreţia Borgia şi că în vis mi-am dat seama imediat cât de mult seamănă Malla cu fiica papei Alexandru al VI-lea. Am dus-o la Roma şi, draga de ea, s-a convins. S-a convins nu numai de uluitoarea asemănare. S-a convins că este reîncarnarea frumoasei Lucreţia, căreia cronicile timpului îi atribuie o mulţime de fapte infamante. Din păcate, această descoperire a avut o influenţă cu totul neplăcută pentru mine. Închipuiţi-vă, Malla e acum convinsă că nu numai fiziceşte seamănă cu Lucreţia, dar că şi sufletul îi este acelaşi sau aproape acelaşi. Ea crede - şi oricât am încercat să i-o scot din cap n-am izbutit - că îi place să trăiască periculos, fiindcă a moştenit şi firea acelei Lucreţii despre care detractorii ei afirmă că mânuia cu aceeaşi dibăcie pumnalul şi otrava. Mai mult, ea a început să susţină că, de când a descoperit adevărul, tentaţia de a ucide a devenit irezistibilă şi că va sfârşi, în scurt timp, prin a comite o crimă. Dar lucrul cel mai grav nu acesta a fost. Lucrul cel mai grav a fost că a început să creadă, şi să se teamă, că atunci când nu va mai putea rezista tentaţiei, pe mine mă va omorî.
- Şi de ce neapărat pe dumneavoastră? întrebă Ducu care, la rândul său, continua să joace rolul naivului dispus să înghită toate braşoavele.
- De ce? Foarte simplu. Fiind tot timpul împreună, nu ar mai fi nevoită să-şi caute victima. Şi atunci a hotărât să ne despărţim. Să ne despărţim dintr-un motiv, dacă vreţi profilactic. "Johan, iubitul meu - mi-a spus ea - tocmai pentru că te iubesc nespus de mult, trebuie să ne despărţim. Simt că într-o zi va trebui să ucid pe cineva. Dar mai simt ceva: că, dacă nu ne vom despărţi, dacă vom rămâne unul lângă altul, tocmai pe tine te voi ucide. Şi te voi ucide pe tine, deoarece tu, fiind lângă mine, va fi cel mai simplu, cel mai puţin complicat".
Dacă aţi şti cât am luptat ca să-i scot din cap gărgăunii ăştia. Zadarnic!.. Zadarnic am încercat s-o conving că istoriografia mai nouă contestă toate crimele pe care unii contemporani răuvoitori le-au pus pe seama frumoasei Lucreţia. Zadarnic i-am demonstrat că tocmai dragostea pe care mi-o poartă o va feri să ucidă. Ea nici n-a vrut să audă. În faţa acestei situaţii, a trebuit să mă prefac, domnule Bădilă, că accept să ne despărţim. Ne-am luat rămas bun, ca şi când nu ne-am mai vedea niciodată, dar eu am continuat să rămân în preajma ei. De pildă, dacă ea călătoreşte, plec şi eu cu acelaşi tren. Dar în alt vagon. La fel se întâmplă şi când poposim într-un oraş. Locuim la acelaşi hotel, dar fiecare la alt etaj. Este un compromis pe care Malla l-a acceptat numai cu mare greutate. Şi iată că s-a mai liniştit puţin. A început să creadă că, trăind parţial despărţiţi, nu mai sunt eu, primul, în pericol. Dar vreţi să-mi faceţi un serviciu, domnule Bădilă?
- Dacă îmi stă în putinţă, desigur.
- V-aş ruga să vă duceţi s-o vedeţi. O găsiţi în vagonul alăturat. Vreau să ştiu dacă s-a instalat bine, dacă nu cumva îi lipseşte ceva. De altfel, cred că îi va face plăcere să vă vadă. Dacă, eventual, e singură în compartiment, m-aţi îndatora mult dacă i-aţi ţine puţin de urât.
Ducu înţelese că e o manevră. Mai mult, bănui chiar ce urmărea Johan Ohlson.
Se duse fără grijă să ţină companie frumoasei Malla, reîncarnarea Lucreţiei Borgia.
O găsi pe culoar. Fuma şi privea absentă şi plictisită peisajul. Jucă perfect scena surprinderii, atât de perfect, încât ai fi putut jura că nu se aştepta să-l revadă. Malla îl invită în compartiment, îl trată cu coniac şi, timp de o oră aproape, pălăvrăgiră despre toate şi despre nimic.
Ducu se retrase când trenul se apropia de Viena. Revenind în vagonul său, îl găsi pe Johan Ohlson pregătindu-se să coboare. Se despărţiră, urându-şi reciproc o cât mai grabnică reîntâlnire întâmplătoare.
După ce Ohlson coborî, Ducu intră la el să verifice bagajele. Totul era intact. Numai că, sub aceeaşi încuietoare de valiză, un cilindru, tot de material plastic, luase locul aceluia pe care Johan Ohlson i-l sfeterisise cu prilejul primei lor întâlniri.
"Pesemne, instrucţiuni suplimentare faţă de cele pe care le trimite Şuncărică rezidentului şi pe care le-a ascuns în stiloul ce mi l-a dăruit", îşi spuse Ducu, lăsând cilindrul acolo unde îl găsise.
***
A doua zi dimineaţa, Ducu se prezentă la raport. (Colonelul Joldiş îl chemă şi pe Bogdan). Se prezentă la raport la orele opt dimineaţa. Patru ore mai târziu, se afla tot acolo. Între timp, specialiştii developaseră cele două microfilme. Unul din stiloul primit "cadou" de la Şuncărică, iar celălalt din cilindrul de material plastic ascuns de Johan Ohlson în încuietoarea geamantanului. Conţinutul microfilmelor fu revelator. Întreaga afacere le apăru acuma într-o lumină cu totul nouă. Într-o lumină cu totul nouă, dar nu întrutotul elucidată. Mai existau câteva puncte neclare, ce rămâneau neclare nu fiindcă lipseau răspunsurile, ci tocmai fiindcă ele erau mai multe, toate cu acelaşi sau aproape cu acelaşi coeficient de probabilitate.
De pildă, misteriosul Bernhard continua să nu-şi trădeze în nici un fel prezenţa. Nici unul din firele pe care le aveau acuma în mână nu duceau la acest enigmatic personaj.
Pe de altă parte, Mica juca mai departe teatru. Parcă nu ea i-ar fi pus, la plecare, microfilmul în geamantan, parcă nu ea l-ar fi şterpelit pe celălalt, acela pe care îl ascunsese Ohlson atunci când, pentru a doua oară, îl întâlnise în tren.
Mica intrase în posesia microfilmului, mai precis a copiei de pe care specialiştii făcuseră un nou negativ, într-un mod foarte simplu. Nu în ziua următoare aceleia când se înapoiase Ducu - şi nu atunci, fiindcă, în ajun, el o anunţase că o rudă "săracă" va veni să-i cureţe parchetul şi să-i deretice - ci abia a doua zi Mica pătrunse în garsonieră, cu o cheie falsă, confecţionată în lipsa lui, şi sfeterisi microfilmul. (Ducu îi cârpise minciuna cu "ruda săracă" dinadins, ca nu cumva ei să-i vină în minte să caute microfilmul tocmai în timpul când acesta se afla la specialişti).
Dacă a fost uşor pentru lucrătorii din grupa operativă să afle în ce fel procedase ea ca să intre în posesia microfilmului, în schimb, le-a fost imposibil să descopere ce destinaţie i-a dat acestuia după aceea. De acasă Mica nu pleca decât ca să-l întâlnească pe Ducu, iar pe ea nimeni nu venea s-o caute. Se scurseră aşa o zi, două, cinci. Se mai afla oare filmul în posesia ei? În acest caz, însemna că aştepta pe cineva ca să i-l predea. Dar oare de ce acela întârzia să se arate? Sau, poate, îl developase singură, acasă? O asemenea presupunere părea exclusă din mai multe motive. În primul rând, fiindcă o asemenea operaţie era mult prea importantă ca ea să fie încredinţată cuiva care, după părerea lui Ducu, nu putea să aibă în reţea decât un rol de mai mică importanţă. (În favoarea acestui argument pleda şi faptul că microfilmul pe care el îl transportase peste graniţă fusese lucrat de altcineva, rolul Micăi mărginindu-se doar în a-l introduce în ascunzătoare). În al doilea rând, acasă la Mica nu exista nici măcar un rudiment de laborator.
- Ce crezi, bătrâne, că a făcut păpuşica ta cu microfilmul?
- Nu ştiu!
- Nu cumva l-a plasat mai departe, fără ca noi să prindem de veste?