- Baraca aceea e mai aproape de apă. La doi paşi de docul unde intră vasele ce ne sunt trimise la reparat.
- Şi Bîrzu al tău ce fel de om e?
- Pentru el pun mâna în foc. E om cinstit.
- Dacă nu-i el hoţul, atunci e tot cineva de aici, de la tine, Fane. E mai greu de presupus că cineva din afară, fără complicitatea cuiva de la Şantier, a putut face isprava asta. N-ai ceva bănuieli?
- Nici eu şi nici ceilalţi.
- Şi Şutelcă ce face?
- Ce să facă! Îşi vede de lucrul lui.
- Va să zică, n-a dispărut.
- Până acuma, nu.
- Dacă n-a dispărut el, atunci probabil că din altă pare o fi dispărut vreun scafandru. Sau în cel mai bun caz va dispărea de acuma încolo.
- Ducule, nu poţi să mă lămureşti şi pe mine? Ce trebuie să înţeleg din povestea asta?
- Dragă Fane, nu te supăra, dar nu-ţi pot spune nimic. De altfel, ceva foarte precis încă nici eu nu ştiu.
- Dacă nu poţi, nu poţi! Să ştii că tovarăşii de la Regiune anchetează şi ei.
- Am fost informat. Mi se pare că ceva au şi lămurit. Acuma, Fane, am plecat.
- Să ştii că Ingrid e la noi. Dacă mi-ai spus că vii, Maria s-a dus şi a adus-o.
Un căpitan de la regiune ancheta pe un oarecare Ion Bucurescu, angajat la Şantier, ca muncitor necalificat, numai de câteva luni. Era originar dintr-o suburbană a Bucureştiului şi suferise o condamnare de doi ani de zile pentru furt. Încurcându-se în propriile lui minciuni, până la urmă Bucurescu recunoscu.
- Spune cum s-a întâmplat!
- Acuma, dacă m-aţi dovedit, spun. Beam o ţuică la Guriţă.
- Care Guriţă?
- Adică la bufetul "Focşani". Lumea îi zice însă ca înainte: "La Guriţă". Că pe vremuri acolo a fost tot cârciumă, zic oamenii. Eu nu ştiu, că nu-s de prin partea locului. Cârciuma o ţinea unul Guriţă. Spun că i se mai zicea şi "Guriţă-mizilic". Cică dacă beai o juma' de rachiu, îţi da pe gratis, ca mizilic, două pifteluţe, muştar şi o felie de pâine. Şi cum vă zisei. Beam o ţuică la Guriţă. Beam de unul singur. Că nu prea era lume. Mai încolo, vine unul şi se aşază la o altă masă, alături. Îmi cere foc. Îi dau. Îmi dă o ţigară. Zic mersi. El intră în vorbă. Curăţel omu'!.. Şi filotim. Dă o ţuică. Mai dă una. Se mută la masa mea. Comandă mici. Pe urmă, două fleici şi-o baterie. Mai comandă una. Şi încă una. Când am ieşit din cârciumă, îmi era bine.
- Beat, adică!
- Cum beat? Nu v-am spus? Îmi era bine. Adică, eram bine dispus. Că acuma aşa se zice. Pe drum, tipu' mă ia la braţetă şi dă cărţile pe faţă. Cinci mii de lei, dacă scot din Şantier costumu'. Eu zic: Pentru cinci mii, m-aş prinde, da' nu mă pricep cum să fac treaba. A spus că mă şcoleşte el, ce şi cum să fac. Mi-a dat o bucată de ceară şi m-a învăţat să iau tiparul cheii de la magazie.
- Ştiai unde sunt costumele?
- Nu ştiam. Dar tot el şi-a dat cu presupusul că trebuie să fie undeva pe aproape de apă. A doua zi, am tras eu de limbă pe unul, pe altul şi aflai că-s încuiate într-o baracă lângă mal. Iau tiparul cheii şi la prânz i-l dau. Ne întâlneam la "Guriţă". Adică la bufetul "Focşani". A doua zi la prânz, n-am mai plecat de la Şantier. Tot tipu' m-a învăţat. M-am ascuns în cala unui cargou în lucru. Am stat acolo până după miezul nopţii. Ploua. Începuse să plouă cam de pe la zece. Mamă, mamă, ce ploaie! Turna, nu alta, cu găleata. Până la magazie nu erau nici o sută de metri. Am descuiat cu cheia pe care mi-o dăduse tipu', am intrat şi am luat costumul. Era greu al dracului. Până la apă, adică până la Dunăre, l-am dus târându-l, şi în două rânduri. L-am urcat într-o barcă a Şantierului. Că tot planu' al lui a fost. Mă urc şi eu în barcă şi pun mâna pe vâsle. Frică mi-a fost până am ieşit din doc. Dar nu prea tare. Ploua şi era întuneric să nu-ţi vezi degetele dinaintea ochilor. Am trecut Dunărea. Am priponit barca unde ne-am înţeles. Mi-am tras peste cap o foaie de cort şi am adormit. Dus am dormit. Habar n-am avut când s-a făcut ziuă. Adică, nu prea era încă ziuă de tot, când m-a trezit tipu'. Am cărat amândoi costumul până la camion. Că aştepta un camion în pădurice. El s-a urcat lângă şofer, eu în spate. M-a dus până am dat de şosea. Atunci camionul a oprit şi tipu' mi-a spus să mă descurc singur, cum oi putea. Banii mi-i dăduse înainte, până a nu căra costumul în camion, că uitai să vă spun. Ei au plecat spre Măcin. Eu, pe jos, spre Ghecet. Iaca aşa s-a întâmplat.
- Nu ştii ce număr avea camionul?
- Parcă m-am uitat la număr!..
Lăsând în seama organelor locale să dea de urma camionului şi a şoferului, Ducu se întoarse la Bucureşti. Acolo îl aştepta altă veste. În urma ordinului transmis tuturor organelor raionale ale Securităţii, Turnu-Severin raporta că un oarecare Spiru Tofan, fost scafandru, dispăruse de două zile din oraş. Cu toate că era un client obişnuit al cîrciumilor, în ultimele zile înaintea dispariţiei sale risipise mai mulţi bani decât era în stare să câştige pe cale cinstită. Mai mult, unul dintre amicii lui într-ale băuturii îl auzise lăudându-se, beat fiind, că nu peste multă vreme va avea bani să-i mănânce cu lingura.
Până în urmă cu doi ani, Spiru Tofan fusese scafandru. Şi încă unul dintre cei mai buni. Băutura şi nopţile pierdute la barbut îi ruinară în aşa măsură sănătatea, încât medicii fură nevoiţi să-i interzică de a se mai scufunda. Din cauza presiunii apei, risca să nu mai revină viu la suprafaţă. Întreprinderea îi dădu atunci posibilitatea să se recalifice într-o altă meserie, lucru pe care Spiru Tofan îl şi făcu, fiindcă avea minte ageră. De băutură însă nu se lăsă. Nu se lăsă nici de barbut. Din cauza aceasta starea sănătăţii sale, în loc să se îmbunătăţească, se înrăutăţi. Cum însă inima, deşi bolnavă, nu-l ţintuia în pat, Tofan continua să ignore primejdia, cu nepăsarea specifică alcoolicului.
Faptul că Spiru Tofan dispăruse, în nici un caz nu se putea interpreta că murise subit.
Mica atât îl sâcâise să-i dea un număr de telefon direct, la care să-l poată chema dacă eventual avea să-i comunice un lucru important, încât, până la urmă, Ducu îi satisfăcu dorinţa. Şi i-o satisfăcu, nu atâta ca să scape de insistenţele ei, cât la gândul că sâcâiala ei ar putea ascunde cu totul altceva. Dar, ulterior, deseori avu motiv să se căiască, fiindcă în fiecare zi îl suna - şi nu o singură dată - ca să-i debiteze acele delicioase stupidităţi pe care numai o femeie le poate spune la telefon, mai ales când e îndrăgostită. Mica, bineînţeles, nu era îndrăgostită. Dar continua - şi acesta era un lucru de neînţeles - să simuleze că este.
Ducu tocmai terminase de citit comunicarea primită de la Turnu-Severin, când fu chemat la numărul direct - ad-hoc - de către Mica.
Ridică plictisit receptorul.
- Dane, tu eşti?
- Eu sunt!
- Bună, Dane. Trebuie neapărat să-ţi vorbesc.
- De unde telefonezi?
- De la un telefon public.
- Ţi s-a întâmplat ceva? Pari agitată.
- Nu sunt agitată, dar trebuie neapărat să-ţi vorbesc.
- Bine, dragă, dar acuma nu pot. În zece minute trebuie să mă duc la ministru. Aşteaptă să-i duc o lucrare. Ştii, s-ar putea ca în scurt timp să mă trimită din nou în străinătate.
- ...Şi cât ai să stai la ministrul tău?
Ducu se gândi cam cât timp i-ar trebui ca să ia unele măsuri în legătură cu raportul primit de la Turnu-Severin.
- Nu cred să pot pleca din minister mai curând de o oră.
- O oră! Bine, fie şi o oră. Cred că nu va fi prea târziu peste o oră. Vino la... Se auzi un strigăt. Pe urmă, un fel de zgomot sec, urmat de o pocnitură, ca şi când receptorul, scăpat din mână, s-ar fi lovit de perete, apoi nu se mai auzi nimic.