- Depistând pe toţi aceia ce şi-au dat sfârşitul în ultimele patruzeci şi opt de ore.
- Ascultă, bătrâne! Tu ştii ce populaţie are capitala?
- Ştiu!
- Dar te-ai gândit, la o populaţie de un milion jumătate, câţi oameni mor într-o zi?
- Destui, băiete, destui! Ştii însă foarte bine că, de cele mai multe ori, treburi de-astea migăloase şi plictisitoare ne-au dus la nişte rezultate la care nici nu ne aşteptam. Trebuie numai să găsim omul cel mai potrivit, care să coordoneze treaba.
- Picioruş. Altul mai bun decât el nu există.
- De Picioruş avem nevoie. Deocamdată, e ocupat cu "Pensiunea Dankner". Ia în fiecare zi masa acolo.
- Să ştii că are să se îngraşă. Va trebui să vorbim cu medicul ca să-i prescrie un program special de educaţie fizică. Ştii ce? Pune-l pe Călin. Şi ăsta are un miros!..
Coana Leduncă, mama Micăi, nu veni acasă nici în noaptea următoare.
...Şi atunci locotenentul-major Călin primi ordin să depisteze toţi morţii din oraş.
În ziua următoare, colonelul Joldiş convoacă într-o şedinţă de lucru întreaga grupă operativă. Şedinţa dură patru ore, lucru ce nu se mai întâmplase de foarte multă vreme în cadrul direcţiei lor. Şedinţele operative erau într-adevăr şedinţe operative. Faptul că aceasta dură atât de mult constituia cea mai bună dovadă că problemele discutate fuseseră de o importanţă deosebită. De fapt, la această şedinţă fu elaborat planul operativ până la cele mai mici detalii, plan care, tot în cadrul şedinţei, fu defalcat pe oameni. Conducerea întregii acţiuni fu încredinţată lui Ducu. Ajutorul său direct fu numit - aşa cum de altfel era şi de aşteptat - Bogdan.
- Tovarăşi, acuma fiecare la treabă. În următoarele patruzeci şi opt de ore s-ar putea să avem cu toţii mult de lucru. Vă urez succes!
Părăsind biroul colonelului, Bogdan îi spuse lui Ducu:
- Bătrâne, era şi timpul. Prea se îngroşase Tanti Aspasia.
- Abia aştept să fac o baie de aburi.
- Facem, bătrâne, facem. Deocamdată, nu crezi că e cazul să mâncăm ceva? Mi-e o foame de lup.
- Haidem acasă. Mătuşa Sabina a cumpărat un iepure şi l-a gătit cu măsline. Zicea să te aduc neapărat. Susţinea că numai un găman ca tine este în stare să aprecieze talentul ei culinar.
- Ce vrei, aşa sunt eu. Când mă aşez la masă, mănânc, nu mă joc. Mai ales când mă hrăneşte mătuşa Sabina. Dacă ar fi menajera mea, nu m-aş mai însura niciodată, bătrâne.
- Lasă că n-ai să te însori tu doar ca să-ţi gătească nevasta.
- ...Şi zici, bunicule, că mătuşa Sabina a gătit iepure cu măsline?
- Da, mă!
- Şi crezi că a oprit o bucată şi pentru friptură?
- A făcut şi friptură, împănată cu slănină şi usturoi.
- Ducule, drăguţule, eu zic să luăm un taxi.
- Lasă că ne duce maşina de serviciu.
- Atunci s-o ştergem, Ducule! Dar ca desert, nu ştii ce-a pregătit mătuşa Sabina?
- Ce mai întrebi! Dacă i-am promis că te aduc la masă, ce crezi tu că a putut să pregătească?
- Te pomeneşti că baclava?
- Baclava, băiete. Prăjitura ta favorită.
- Bătrâne, când mănânc baclava, sunt gata să iert şi pe Baiazid, şi pe Soliman, şi Mahomed, şi pe toţi sultanii şi vizirii pentru tot răul pe care l-au făcut, în trecut, bietei noastre ţărişoare.
Maşina de serviciu îi duse acasă. Când Bogdan intră în vestibul, ameţit de aroma care venea din bucătărie, uită să se mai dezbrace.
- Nu te dezbraci, măi băiete? îl zori mătuşa Sabina.
- Mătuşă Sabina, matale ai auzit de buricari?
- Cine mai sunt şi ăştia?
- Nu mai sunt, au fost. Nişte sectanţi. Ăştia, cică, îşi contemplau buricul până când dintr-o dată începea să li se năzare că văd raiul. Să fiu al naibii, mătuşă Sabina, dacă n-am văzut raiul adineaori când mi-a mirosit a friptură de iepure.
- Haide, repede la masă! Că voi toate le faceţi pe sponci.
Ajunseseră la desert - la baclavale - când sună telefonul.
- Raportează sublocotenentul Picioruş, tovarăşe maior.
- Ce s-a întâmplat, Picioruş?
- Şi-a cumpărat bilet la acceleratul 201.
- Bun! Ştii vagonul?
- Ştiu.
- Atunci e în regulă La ce oră pleacă trenul?
- La 23,40.
- Fii cu ochii în patru.
Zece minute mai târziu, iarăşi sună telefonul.
- Măi, dar nici să mâncaţi nu vă lasă, ce Dumnezeu! se necăji mătuşa Sabina.
Ducu ridică receptorul.
- Raportează locotenentul-major Petrescu.
- Ce-i, Petrescule?
- Infractorul a luat bilete pentru acceleratul 201. Trenul pleacă...
- Ştiu. Pleacă la noapte, la ora 23,40. Eşti pregătit?
- Da, tovarăşe maior.
- Atunci e în regulă.
Nu trecură nici cinci minute, şi telefonul sună încă o dată. Până să ridice Ducu receptorul, Bogdan întrebă pe mătuşa Sabina:
- Mătuşă Sabina, pot să mai iau o baclava? Presimt că nu am să am timp să mai mănânc decât una. (Bogdan mâncase până atunci vreo cinci).
- Ce întrebi? Ca să mă superi? Pentru dumneata le-am făcut. Că Ducu... şi atunci când mănâncă atât cât două vrăbii, înseamnă că a mâncat mult.
La telefon era colonelul Joldiş.
- Vino imediat la sediu.
- Am înţeles, tovarăşe colonel.
- Nu ştii pe unde o fi Tudoraşcu? L-am sunat acasă şi n-a răspuns nimeni.
- E la mine, tovarăşe colonel. Tocmai se îndoapă cu baclavale.
- Să vină şi el.
- Ne cheamă, aşa-i? întrebă Bogdan cu gura plină.
- Şi încă imediat.
- Mătuşă Sabina, cafelele le bem altă dată. Sărut-mâna pentru masă. Baclavalele au fost a-ntâia!
- Bine, mă, că ne cheamă. Altfel, le topeai pe toate şi pe urmă te avea mătuşa Sabina pe conştiinţă.
***
Pe şoseaua care ducea spre Simeria, într-o dimineaţă mohorâtă cu cer ce ameninţa a ploaie, un camion de trei tone gonea cu viteza obişnuită. Un camion acoperit cu prelată, care avea numărul 173475. Litera B dinaintea numărului indica din care parte a ţării provenea maşina.
În cabină, alături de şofer, se mai aflau două persoane. În dreapta şoferului, cu alte cuvinte la mijloc, un individ îţi atrăgea imediat atenţia prin fruntea sa boltită. Din cauza frunţii şi a pomeţilor, orbitele păreau neobişnuit de adânci. Atât de adânci, încât, la o primă impresie, omul părea a nu avea ochi. Când se uita la tine, ochii, mici şi întunecaţi, te scrutau din fundul hrubelor lor pătrunzător, şi trădau şiretenie, perfidie. Omul acesta nu părea să aibă mai mult de patruzeci, patruzeci şi trei de ani, cel mult. Dar din cauza unui viţiu, pe care nasul stacojiu şi pomeţii străbătuţi de nenumărate vinişoare purpurii şi violacee îl trădau fără tăgadă, părea mult mai în vârstă.
Cel de-al treilea ins - nici el nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani - se deosebea cu totul de ceilalţi doi. Era un bărbat frumos, cu trăsături fine. Ochii, deşi cenuşii, erau foarte luminoşi. Aveau un anumit neastâmpăr, care trăda o permanentă curiozitate, ceea ce putea să însemne că se pricepeau să observe. Există oameni pe care nu e absolut necesar să-i auzi vorbind ca să-ţi dai seama că sunt inteligenţi. E suficient să-i priveşti. Li se citeşte aceasta pe figură. Era cazul acestui al doilea pasager din camion. Mai mult, bărbia, aşa cum era ea configurată, te făcea să presupui că, pe lângă inteligenţă, natura îl înzestrase şi cu voinţă. În schimb, buzele subţiri şi un fel anumit de a-şi boţi colţul gurii păreau a trăda că omul acela inteligent era capabil şi de multă cruzime.