Nici unul din cei trei aflaţi în cabina camionului nu vorbea. Şoferul conducea atent, puţin aplecat deasupra volanului. În colţul stâng al gurii avea o ţigară neaprinsă. Ăsta era obiceiul lui. Când pleca la drum lung, îşi vâra între buze o ţigară şi n-o aprindea decât atunci când ajungea la destinaţie.
Cel cu fruntea boltită, necunoscându-i obiceiul, de fiecare dată când îşi aprindea ţigara, întreba:
- Vrei un foc?
- Nu!
- Bine! se resemna oftând cel cu fruntea boltită.
Acesta avea şi el un obicei. Tot cam la un sfert de oră, scotea din buzunar o sticluţă plată, deşuruba căpăcelul, care îi servea şi ca pahar, îl umplea şi dădea peste cap conţinutul. Pe urmă, iarăşi întreba pe şofer:
- Vrei, mă, un coniac?
- Nu!
- Dar dumneavoastră, tovarăşe profesor?
- Nu!.. Nu!.. Mulţumesc.
- Păcat că nu vreţi. E divin!
Cuvântul acesta suna straniu în gura beţivanului. Erai ispitit să crezi că acesta nici nu cunoştea semnificaţia cuvântului. Probabil că aceasta era şi părerea profesorului, fiindcă, la un moment dat, după ce beţivanul folosise cam de vreo cincisprezece ori cuvântul "divin", îl întrebă, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă: - Ascultă, Spirule! Vrei să mă lămureşti şi pe mine ce înseamnă divin?
Spiru se uită cu coada ochiului la profesor, pe urmă, amuzat ca de o glumă reuşită, izbucni într-un hohot de râs zgomotos.
Şoferul, prost dispus şi nervos din motive ştiute numai de el, îl apostrofă fără să ridice tonuclass="underline"
- Ce râzi, mă, ca prostul în târg?
Spiru continuă să râdă. Când se potoli, răspunse mai întâi profesorului.
- Vreţi s-o faceţi pă şmecherul cu mine!
- De loc! protestă profesorul. Mă interesează să aflu dacă ştii ce înseamnă acest cuvânt.
- Ai dreptate, nu trebuia să râd, se adresă acum şoferului, întorcându-se cu faţa spre el. Credeam că tovarăşul profesor vrea s-o facă pe şmecherul cu mine. Dar m-am înşelat. Păi, cum vă închipuiţi, tovarăşe profesor, că eu, Spiru, vorbesc pă radical fără să ştiu ce înseamnă fiecare cuvânt? Să am pardon. N-oi fi având eu şcoală cât dumneavoastră, dar patru primare şi două de liceu comercial tot am. Eu am crezut că vreţi s-o faceţi pă şmecherul. Dar să mă ofensaţi... pentru un profesor ca dumneavoastră... zău că nu se face! Dar ca nu cumva să credeţi că-i dau numai cu gura, iaca vă spun că divin înseamnă dumnezeiesc. Este?
- Este, Spirule. Coniac dumnezeiesc!.. Straşnică împerechere de cuvinte!..
Spiru, care nu sesiză ironia, luând-o drept laudă, răspunse cu falsă modestie:
- Aşa sunt eu! Le brodesc. De multe ori mă mir singur cât de bine le brodesc.
După aceea, tăcură toţi trei. Dar numai pentru scurt timp. La un moment dat, Spiru începu să cânte încetişor, cu o voce răguşită şi neajutorată:
La moară la hârţa-pârţa
Und' se macină tărâţa...
- Taci, mă, dracului! Cânţi aşa de fals, încât am să intru cu camionul în şanţ!
- Aoleu! Atunci nu mai cânt. Încă nu vreau să mor, fiindcă pe lumea ailaltă nu-i coniac.
Şi amintindu-şi de sticluţă, o scoase din buzunar şi mai bău un "păhăruţ".
- N-ai să te îmbeţi, Spirule? întrebă profesorul.
- Numai dintr-atâta, tovarăşe profesor? Şi arătă spre sticlă. N-are nici trei sute de grame. Vedeţi că sunt cuminte? Beau numai câte un degetar de-ăsta. Când e vorba de treabă, ştiu să mă abţin.
Cititorii au înţeles desigur că individul care purta numele de Spiru era una şi aceeaşi persoană cu Spiru Tofan, fostul scafandru, dispărut din oraşul Turnu-Severin cu vreo patru zile în urmă. Cât priveşte pe profesor, despre acest individ nu putem spune, deocamdată, decât că era tot pe atâta profesor pe cât era Spiru Tofan sau şoferul, cu toate că în buletinul său de identitate, la rubrica "profesia" scria negru pe alb: profesor universitar. De altfel, în portofel mai avea alte diferite acte, care atestau că numitul Nicolae Nedelcu este profesor universitar la Universitatea C.I.Parhon.
În acceleratul 201, într-un compartiment de clasa întâi, Lucian Fuiorescu răsfoia distrat revista "Flacăra". Din când în când, arunca spre fereastră câte o privire nu mai puţin distrată. Până la Teiuş, un singur loc nu fusese liber. Acuma, în afară de Fuiorescu, în compartiment mai erau ocupate doar două locuri, de un tânăr şi o tânără, amândoi ingineri silvici. Aflase ascultând conversaţia dintre ei doi. Păreau a fi de curând căsătoriţi - poate se întorceau din voiaj de nuntă - fiindcă se întreceau în drăgălăşenii reciproce. Băiatul, mai ales, care, se cunoştea cât de colo, era îndrăgostit până peste urechi de aceea pe care şi-o alesese tovarăşă de viaţă, în cazul când ea nu-l alesese pe el, aşa cum de fapt se întâmplă de cele mai multe ori în viaţă.
Din când în când, Lucian Fuiorescu le arunca, pe furiş, câte o privire ironică. La vârsta lui, cei doi tineri i se păreau caraghioşi. Tandri, se maimuţăreau în fel şi chip, prin gesturi, prin priviri. Fuiorescu se felicita că întâmplarea făcuse să călătorească împreună cu tinerii, fiindcă se plictisea mai puţin. Regreta că vorbeau atât de încet, încât nu putea auzi decât ici-colo câte un cuvânt. Dar după mimică, după privirile împăienjenite de adoraţie cu care se contemplau, era convins că dialogul ar fi contribuit ca delectarea lui să fie deplină. Dar fiindcă nu auzea ce-şi spuneau, încercă să şi-i închipuie, tot în tren, dar exact peste douăzeci de ani. Imaginea pe care izbuti să şi-o aducă înaintea ochilor fu atât de diferită, încât nu se putu abţine să nu zâmbească. Zâmbetul strivitor de ironie, pe care numai fata îl observă, cumva o dezmetici. Stânjenită şi dintr-o dată lucidă, încercă să domolească efuziunea sentimentală a soţului ei. Acesta se supuse imediat, cuminte.
"Ăsta de pe acuma a început să asculte de consoarta lui!", îşi spuse Fuiorescu.
Cuvântul "consoartă" fu un nou prilej de amuzament. Cuvântul sintetiza - după părerea lui - tragicul şi absurdul destinului omenesc. De a adăuga la povara propriului său destin pe acela al femeii cu care se însoţeşte pentru o viaţă întreagă. Şi se felicită că el fusese în atâta măsură de lucid, încât se ferise să-şi ia o "consoartă".
Pe urmă, făcându-i-se cumva milă de cei doi tineri care, din cauza lui se inhibaseră, ieşi pe culoar, dispus să admită că oamenii, care în cele mai multe împrejurări ale vieţii se comportă în mod stupid, atunci când ajung să-şi dea seama de acest lucru - acei care ajung - stupiditatea din timpul cât au fost îndrăgostiţi e singura pe care nu şi-o impută.
Pe culoar nu era decât un singur călător. Stătea rezemat cu coatele de balustrada uneia din ferestre şi privea afară. Fuiorescu nu-i dădu nici o atenţie. Îşi aprinse o ţigară. O fumă în silă. Se plictisea. Ar fi vrut să ajungă mai curând la destinaţie. Şi atunci... Ei, de fapt, greul abia după aceea avea să înceapă. Totuşi, nu se îndoia o clipă de reuşită. Chibzuise totul foarte bine, prevăzuse totul foarte exact.
"De data asta, numai dacă dracul îşi va vârî coada".
Aruncă ţigara numai pe jumătate fumată, o strivi cu călcâiul, pe urmă o porni spre vagonul-restaurant.
Trecând din vagon în vagon, ajunse la unul de clasa a doua, unde, într-unul din compartimente, călătorea tot o veche cunoştinţă a cititorilor acestei cărţi: Marcel Koruz. În compartiment, toate locurile erau ocupate. Koruz avusese şansa să găsească unul lângă fereastră. Dar de avantajul acesta nu profitase aproape de fel. Mai tot timpul călătoriei dormise. Dar chiar atunci când se trezea, tot nu privea pe fereastră. Îl interesau mai curând cei ce se perindau pe culoar înspre sau dinspre vagonul-restaurant.