- Nu, tovarăşi. Sunt mişcat de ospitalitatea dumneavoastră. Dar vă asigur că în cort mă voi simţi tot atât de bine ca şi în casă. În cercetarea pe care o întreprind, şi care va dura multe zile, vom fi nevoiţi să dormim numai în cort. Vreau să încep aclimatizarea încă din noaptea aceasta. Adică să mă obişnuiesc, ţinu el să explice, închipuindu-şi că pădurarul nu avea de unde să ştie ce înseamnă cuvântul "aclimatizare".
Ridicară repede cortul, şi profesorul şi tehnicianul său - aşa îl recomandase pe Spiru Tofan - se vârâră imediat dedesubt. Cât priveşte pe şofer, acesta se culcă în camion sub prelată, înfăşurat într-o şubă de paznic.
Mai devreme cu vreo două ore, când încă nu se întunecase, şi în timp ce profesorul şi tehnicianul său se aflau în casă, iar şoferul meşterea ceva la motor, doi excursionişti trecură prin faţa cantonului, fără să se oprească.
La canton lua sfârşit drumul de căruţă. Mai departe urca o potecă pietruită care ducea până la cabana Pietrele.
După ce se depărtară puţin de canton, unul din cei doi excursionişti, cel înalt, se adresă celuilalt:
- Vor înnopta la canton.
- Mai bine.
- Desigur că e mai bine. Nu ştim, nu ne-am văzut.
- Tare tipul! murmură cel scund, grăbind pasul.
- Mie îmi spui!.. Nu-l cunoşti aşa cum îl cunosc eu. A lucrat straşnic. Preşedintele ăla îi va da tot ceea ce a cerut.
- Parcă tu, în locul primarului, n-ai fi făcut la fel dacă cineva ţi-ar fi vârât sub nas hârtii cu ştampile şi cu semnături?
- Ai dreptate. Mai poţi? N-ai obosit?
- Aşa de repede! Dar oare mai avem de mers mult până la cabană?
- De aici, de la cantonul silvic, vreo oră şi douăzeci de minute. Cam atâta.
- Ajungem pe întuneric. Numai să nu ne rătăcim.
- N-ai nici o grijă. Te duc eu.
- Păi, chiar că toată nădejdea numai în tine mi-o pun. În viaţa mea nu mi-a plăcut să umblu, ca năucu, prin munţi. Barem să avem noroc să nu fie multă lume la cabană.
- Sunt sigur că vom fi singurii.
Dar Fuiorescu se înşela. La cabană găsiră patru excursionişti.
- Bună seara! ură Fuiorescu.
- Bună seara! răspunseră toţi cei patru în cor.
- Bună seara! răspunse şi cabanierul, la urmă de tot.
- Aveţi ceva mâncare caldă?
- Se mai găseşte. O ciorbiţă... Mi-a mai rămas nişte tocăniţă. Pot să vă fac şi o mămăliguţă pripită. Am şi ouşoare proaspete.
Pesemne, cabanierul avea mania diminutivelor.
- Dă-ne de toate, că suntem lihniţi de foame.
- Ouşoarele le vreţi la pahar sau ochiuri?
- Fă-ne câte o omletă. Şi dacă ai ceva slănină, pune şi slănină.
Cei patru jucau cărţi şi nu acordau nici o atenţie noilor veniţi.
- De băut ce să vă dau?
- Dă-ne nişte coniac.
Cabanierul le puse dinainte o sticlă de jumătate de kilogram.
- Serviţi cât voiţi.
- Mai bine zis, cât putem.
- Lăsaţi, că nu vă cred. Doar nu sunteţi domnişoare.
Hăpăiră cu mare poftă şi "ciorbiţa", şi "tocăniţa", şi "mămăliguţă", şi omletele cu "slăninuţă".
Până să termine ei masa, cei patru se duseră să se culce. La rândul lor, Fuiorescu şi tovarăşul său se dezbrăcară în tăcere şi se culcară la celălalt capăt al patului comun, amândoi cu rucsacurile în loc de pernă, parcă temându-se ca nu cumva, în timpul somnului, să fie prădaţi de ceilalţi excursionişti. Ghiftuiţi de mâncare şi frânţi de oboseală adormiră curând. Dar tocmai fiindcă nu erau singuri la cabană, nici unul şi nici celălalt nu se dăruiră fără grijă somnului. Dormiră amândoi iepureşte. Şi aveau motiv să doarmă astfel, fiindcă ascundeau în rucsacuri câte un obiect care într-adevăr trebuia ascuns.
Dimineaţa, când Fuiorescu se trezi, cei patru nu se mai aflau la cabană.
Îşi împinse cu cotul tovarăşul.
- Scoală!
Celălalt se trezi. Întinzându-se şi căscând, întrebă:
- Gata? S-a făcut dimineaţă?
- S-a făcut. Nu e cazul să ne grăbim. Totuşi, e mai bine să fim pregătiţi.
Se spălară şi se bărbieriră pe îndelete.
- Ce ne dai să mâncăm, cabanierule? întrebă
Fuiorescu aşezându-se la masă, bine dispus.
- Ce doriţi dumneavoastră. Pentru început, poate poftiţi puţină slăninuţă cu o cepuşoară de apă?
- Ce zici, prietene, de propunerea tovarăşului cabanier?
- Valabilă! Altceva?
- Păi, ouşoare. Nişte brânzică grasă de burduf. Un ceaiuc... o cafeluţă...
Cei doi aveau merinde destule în rucsacuri.
Dar, neştiind cât va dura "expediţia", prevăzători, nu voiau să se atingă de ele.
După ce se ospătară, tot pe îndelete, cerură să li se facă socoteala. Plătiră şi, în timp ce-şi fumau ţigările, tot puneau întrebări cabanierului în legătură cu itinerarul. Cabanierul, binevoitor, le dădu lămuririle necesare şi, mai ales, ţinu să le recomande ca, după ce vor ajunge la stână, să se abată puţin de la marcaj ca să vadă Cascada Lolăii.
- Neapărat! Am auzit şi noi că priveliştea e minunată.
- Extraordinară, tovarăşi!.. Musai să vă abateţi pe acolo. N-are să vă pară rău.
- Dracu' să-l ia de prost! De cascade ne arde nouă acuma! se adresă Fuiorescu tovarăşului său când cabanierul nu-l mai putea auzi.
Prea mult nu se depărtară de cabană. Se căţărară pe nişte stânci, de unde se putea vedea poteca pietruită ce urca de la cantonul silvic spre cabană.
- Cred că locul ăsta e bun. Ce zici? ceru părerea Fuiorescu tovarăşului său.
- Destul de bun. N-are rost să mergem mai departe, până nu urcă şi el.
Îşi lepădară rucsacurile şi se tolăniră pe pietre. Soarele, mult timp nedecis, se hotărî, până la urmă, să iasă din nori, strălucitor, deşi parcă puţin cam somnoros.
Aşteptară cam o jumătate de oră.
- În sfârşit, soseşte şi profesorul.
Pe poteca de cal, care de la cantonul silvic ducea spre cabana Pietrele, urcau profesorul, tehnicianul şi şoferul. Urmau în şir indian cei patru căluţi vânjoşi, pe samarele cărora fuseseră îngrămădite toate bagajele expediţiei.
- Acuma, am putea să ne vedem liniştiţi de drum, propuse tovarăşul lui Fuiorescu.
- Crezi?
- Ştii să te orientezi după hartă, nu?
- Ştiu!
- Atunci?
- Da, dar nu ştim cu ce vor începe.
- Bine! Atunci să-i lăsăm s-o ia ei înainte, şi noi îi vom urma de aproape.
- Aşa e mult mai sănătos, conchise Fuiorescu.
Caravana profesorului se opri la cabană pentru un scurt popas, după care îşi continuă drumul, îndreptându-se spre est şi ocolind Culmea Stânişoarei, prin păduri şi poieni de o neasemuită frumuseţe, "expediţia" pătrunse în Valea Pietrele, acel splendid şi sălbatec jgheab pe unde şi-a făcut loc, în epoca glaciară, mâncând şi rupând ca un imens şi straniu buldozer, gheţarul. În stânga, Culmea Pietrele, în dreapta, Culmea Stânişoarei. Grohotişuri, stânci de forme diferite care stimulează imaginaţia ispitită să le asemuiască ba cu o spinare de berbec, ba cu nişte ciudate căpăţâni de zahăr, ba cu nişte lespezi frumos şlefuite care te invită parcă să le urci ca să ajungi la un castel ce s-ar afla sus pe muntele Bucura.