Dar nici profesorul şi nici însoţitorii săi nu aveau ochi pentru frumuseţea sălbatecului peisaj. Profesorul, mai ales, cu cât pătrundeau adânc în inima muntelui, cu atât părea mai absorbit de gânduri. Gânduri, probabil, de loc vesele, fiindcă mereu ba se încrunta, dialogând cu ele, ba gesticula. Nici Spiru Tofan şi nici şoferul nu păreau surprinşi de purtarea acestuia. Într-o oarecare măsură, erau şi ei frământaţi de gânduri. Nici pe cei trei ţărani din Nucşoara - doi conductori la cai, iar al treilea, călăuz - frumuseţea neasemuită a peisajului nu-i impresiona de fel. În ceea ce-i privea pe aceştia, exista totuşi o explicaţie: erau localnici şi nu pentru prima dată în viaţa lor urcau potecile acelea de munte.
În mod obişnuit, călăuzul ar fi trebuit să meargă în frunte. În realitate, cel care deschidea drumul era profesorul. Mergea înaintea grupului la o distanţă de circa treizeci de metri. Parcă multele şi de loc veselele lui gânduri îi dădeau ghes să se grăbească. Nu de puţine ori se îndepărta atâta de mult de grup, încât, atunci când îşi dădea seama, se oprea ca să-i aştepte şi pe ceilalţi.
- Nu se poate să mergem ceva mai repede? Întreba de fiecare dată pe călăuz.
- Nu se poate, tovarăşe profesor. Caii au pasul lor, şi pe drumul ăsta greu, încărcaţi cum sunt, nu-i putem mâna la trap. Ar însemna să-i obosim tare, şi doar mai aveţi nevoie de ei.
- Mda! Bine!
Şi se instala din nou în fruntea coloanei, mereu neobosit, de parcă toată viaţa lui nu ar fi făcut altceva decât să străbată cele mai pieptişe poteci de munte. Chiar şi atunci când ajunseră la Curmătura Bucurei şi când, la cererea călăuzului, trebuiră să facă un popas mai mare, profesorul tot în picioare rămase. Ba refuză să guste câte ceva, un "mizilic", cum spunea Spiru Tofan. Tot atât de întunecat şi tot atât de nerăbdător, profesorul se plimba de colo-colo, cu mâinile în buzunar. Din când în când, ducea binoclul la ochi şi privea complexul de căldări glaciare, dintre care cea mai minunat de frumoasă este Lacul Bucura. După aceea, se uita la ceas, privea oamenii care mâncau tacticos, fără să se grăbească, vorbind ei între ei, pe urmă întreba: - Nu se poate să vă grăbiţi puţin?
- Acuma terminăm, îi răspunse călăuzul vorbind cu gura plină. Să mă iertaţi, dumneavoastră sunteţi mai învăţat decât mine, profesor. La noi însă e o vorbă, rămasă din moşi-strămoşi. În munte să nu te grăbeşti niciodată.
Spiru Tofan, căruia sclipirile lacului de departe îi redaseră parcă buna dispoziţie, se amestecă în vorbă.
- La o adică, tovarăşe profesor, ce-i nevoie să ne grăbim atâta? Că doar n-au intrat zilele în sac.
"Lua-te-ar naiba de beţivan! Parcă ţie ce-ţi pasă?", se răsti la el profesorul, dar numai în gând, ca să nu-şi ştirbească autoritatea faţă de localnici.
După aproape o jumătate de oră, mica expediţie se puse din nou în mişcare. Începură să coboare pe serpentine spre Lacul Bucura, mai precis spre tăpşanul din dreapta acestuia. După aceea, merseră de-a lungul malului până ajunseră la extremitatea lui sudică.
- Aici ne stabilim tabăra, hotărî profesorul. Toată lumea la treabă.
- Toată lumea la treabă, repetă Spiru Tofan.
Îndemnul nu era adresat celorlalţi, ci lui însuşi.
Mai întâi, fură ridicate corturile. Două la număr. Pe urmă, sub supravegherea directă a lui Spiru Tofan, fu construită o plută. Oamenii, mai ales cei trei, lucrau cu râvnă, dar şi cu mult spor. Singurul care se trăsese mai de o parte era profesorul. Stătea pe un scaun de campanie cu trei picioare şi cerceta atent o hartă desfăşurată pe genunchi. Din când în când, ridica ochii şi privea apele lacului, întins pe o suprafaţă de zece hectare. Apele erau întunecate şi aproape nemişcate. Când însă soarele ieşea din nori, fiindcă era o zi capricioasă, de la mal şi până departe în larg străluceau parcă solzii de metal ai unei uriaşe reptile.
- Ce-i ăla, bădie, un lup? întrebă Spiru arătând către o vietate aflată departe pe o stâncă, atât de departe, încât părea mai curând o pată.
- Ce lup, tovarăşe! Aceea-i o capră neagră. Când nu-s oameni, coboară până aici, ca să se adape în lac. Dar acuma, dacă ne-a văzut pe noi, nu se mai încumetă. Tare mai sunt ele sperioase!
Lămuririle le dădu călăuzul, deşi întrebarea nu-i fusese pusă lui direct. Dar de fiecare dată când unul dintre orăşeni le punea vreo întrebare, lor, localnicilor, lămuririle numai călăuzul le dădea. Ceilalţi doi făceau impresia ori a unor prostănaci, ori a unor oameni intimidaţi din cale-afară de prezenţa unui om atât de învăţat ca profesorul.
După ce pluta fu construită, şi pe ea instalat un scripete, "tehnicianul" porni spre profesor, care, retras mai deoparte, continua să studieze harta. Văzând că Spiru vine spre el, se grăbi s-o împăturească.
- Sunteţi sigur, tovarăşe profesor, că în partea asta a lacului trebuie să căutăm?
- Nimic nu e sigur pe lumea asta, Spirule. Dar logic, adică mai cu cap, este să începem de aici.
- Atunci să începem de aici.
- Când vrei să te scufunzi?
- Astăzi, în nici un caz. Acuma se întunecă.
- Bine, atunci s-o lăsăm pe mâine.
A doua zi, abia aproape spre prânz, Spiru Tofan coborî pentru prima dată în lac. Costumul, instalaţia de oxigen, telefonul totul era în perfectă ordine.
- Să fie într-un ceas bun! îi ură şoferul lui Spiru.
- Păi, să dea Dumnezeu!
Profesorul nu rosti nici un fel de urare. Ochii începuseră să-i lucească straniu şi pomeţii obrajilor i se îmbujoraseră, de parcă ar fi avut febră.
Când Spiru Tofan dispăru în apă, călăuzul întrebă cu multă sfiiciune, dar cu avidă curiozitate:
- Mă rog frumos, tovarăşe profesor, ce căutaţi dumneavoastră în lac?
Unul din consătenii săi, care până în clipa aceea nu scosese o vorbă din gură, împingându-l cu cotul, îl certă:
- Ce treabă ai tu să ştii? Când o fi să afle ceea ce caută dumnealor, ai să vezi, că doar ai ochi.
Profesorul nu răspunse nici unuia, nici celuilalt. Nu-i învrednici cu vreun cuvânt nici şoferul care, stând turceşte pe plută, privea atent apa, în locul unde se scufundase Spiru Tofan, ca şi când avea facultatea excepţională de a vedea ce se petrece dedesubt, - Numai să nu dea de dracu'! mormăi călăuzul, parcă mai mult pentru sine.
- Ce-ai vrut să înţelegi atunci când ai spus că ar putea să dea de dracu'? întrebă profesorul, vag neliniştit.
- Mă gândeam la ştimă...
- Ce ştimă?
- Păi n-aţi auzit că în lac îşi are sălaşul o ştimă?
- Ce-i aia ştimă? întrebă şoferul.
- O făptură a apelor. O făptură măiastră, îl lămuri călăuzul.
- Măi, că proşti mai sunteţi voi ăştia, de la ţară. Auzi ce tâmpenie! se indignă şoferul.
- Râzi dumneata. Dar dacă tovarăşul acela dă peste ştimă, viu nu mai iese el din apă.
Profesorul, cât era el de profesor, cel puţin în cazul acesta, se dovedi superstiţios. Bătu, fără ca cineva să observe, în scândura plutei, pe urmă spuse vorbind răstit:
- Despre altceva n-aveţi ce vorbi?
Călăuzul se uită compătimitor la profesor, după care oftă de câteva ori.
Pe măsură ce timpul trecea, obrajii profesorului se îmbujorau mai tare, mai tare îi străluceau ochii. Încolo, nu se cunoştea cât este de nervos, cât de tare îl înhăţase de suflet nerăbdarea. Fluiera abia auzit o melodie şi-şi curăţa unghiile cu vârful unei pile. Chiar şi atunci când Spiru ceru telefonic să fie adus la suprafaţă, continuă să pară la fel de calm. Atâta doar că acuma, dintr-o dată, bujorii îi dispărură din obraji. Deveni aproape galben la faţă. Faptul că Spiru ceruse doar să fie adus la suprafaţă, însemna că nu găsise nimic.