Deci, peste câţiva ani, de pildă, atât Martin Bormann, fostul locţiitor al lui Hitler, care, în urma unei operaţii, şi-a schimbat complet înfăţişarea, ca şi Joseph Mengele, medicul asasin, care a iniţiat cutremurătoarele "experienţe medicale" din lagărele de concentrare, ar putea să apară cu numele lor adevărate şi - cine ştie? - să pună bazele unui nou partid nazist, în emigraţie. Desigur, rămâne de văzut dacă speranţele căpeteniilor naziste, rămase în viaţă, vor fi sau nu spulberate. Până atunci, ele fac tot posibilul ca să-şi păstreze incognito-ul, după cum şi Trustul Nebel nu precupeţeşte eforturile ca să-şi întindă antenele în toată lumea.
Dacă nu vă pot cita nominal numele acţionarilor Trustului, în schimb vă pot spune cine este preşedintele consiliului de administraţie, sau, dacă vreţi, directorul său general. Este un vechi spion de talie internaţională care, cu ani în urmă, până în 1937, făcea spionaj, probabil, în solda lui "Abwehr-Ausland" - contraspionaj în străinătate - de pe lângă Oberkommando der Wehrmacht, în oraşul în care s-a născut cel ce vă vorbeşte acuma.
TrustulNebel! Nebel în limba germană înseamnă ceaţă. Oare numele Trustului nu vă aminteşte de sinistrul Nacht und Nebel - noapte şi negură - denumirea convenţională a acelei directive a lui Hitler pe baza căreia au fost exterminaţi pe loc sau deportaţi în secret în Germania - şi până la urmă tot exterminaţi - oameni cu desăvârşire nevinovaţi, al căror număr niciodată nu va fi cunoscut? Că Trustul nu în mod întâmplător se numeşte Nebel şi că există o legătură strânsă între Trust şi Nacht und Nebel-Erlass o dovedeşte şi faptul că Trustul Nebel subvenţionează Organizaţia secretă nazistă denumită "Serviciul Tăcut", care a ajutat - pentru aceasta a şi fost înfiinţată - mulţi nazişti notorii să fugă din ţară, asigurându-le în străinătate mijloace de existenţă. ("Serviciul Tăcut" dispune în diferite ţări din Europa şi alte continente de nu mai puţin de paisprezece filiale). Iată dar - foarte pe scurt - ce este şi ce urmăreşte acest faimos Trust Nebel, despre existenţa căruia se vorbeşte foarte puţin şi se ştie şi mai puţin. Explicaţiile pe care vi le-am dat - evident sumare - sunt necesare pentru a înţelege mai bine cele ce urmează.
Desigur, sunteţi nerăbdători să aflaţi ce s-a întâmplat cu lăzile scufundate în Lacul Bucura din Retezatul nostru. Aşa cum v-am mai spus, spre deosebire de cele înecate, de pildă, în Lacul Töplitz, lăzile ascunse în Bucura nu conţineau bancnote falsificate, ci numai documente. Înainte însă de a vă arăta cum am izbutit să intrăm în posesia lor, din nou va trebui să amintesc de evenimentele de la 23 August 1944.
În ziua de 23 August 1944, Hauptsturmführerul S.S. Siegfried Fröhlich primea, cu proces-verbal semnat în regulă, de la maiorul S.S. Arnold Weisenfels, patru lăzi cu arhivă care trebuiau predate personal Reichsführerului S.S. Himmler. Maiorul S.S. Arnold Weisenfels se afla în România numai de puţine zile, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, şeful Serviciul VI al RSHA, adică al Direcţiei generale a siguranţei Reichului.
Ce rol juca acest Arnold Weisenfels, în cadrul Serviciului VI, nu ştim. Nu ştim precis nici în ce scop fusese trimis de Walter Schellenberg în România. Se pare că Arnold Weisenfels ocupa un post important la Serviciul VI, în cadrul secţiei "Volksdeutsche Mittelstelle", adică a "secţiei de legătură a persoanelor de origine etnică germană", sau, cu alte cuvinte, a persoanelor de naţionalitate germană care erau şi cetăţeni ai altor ţări. (Putem deduce aceasta acuma, după ce cunoaştem conţinutul uneia din lăzile găsite în Lacul Bucura). În orice caz, ca trimis special al Gruppenführerului S.S. Walter Schellenberg, se pare că a fost investit cu atribuţii speciale şi puteri discreţionare, fiindcă însuşi şeful din România al RSHA se străduia să-i intre în voie.
Dacă este adevărat ce declară Fuiorescu - şi nu avem motiv să nu-l credem - principala misiune pentru care Arnold Weisenfels a fost trimis în România pare a fi următoarea:
La Sibiu, încă din 1941, începuse să lucreze la o invenţie deosebit de importantă un oarecare profesor Axel Fächner. În 1941, profesorul Axel Fächner avea şaizeci şi opt de ani. În tinereţe, fusese unul dintre cei mai apreciaţi agenţi ai colonelului Nikolai, şeful spionajului german în timpul primului război mondial.
Mai zilele trecute, răsfoind o istorie a spionajului scrisă tot de un fost agent de talie internaţională, am găsit acolo aprecieri extrem de entuziast laudative la adresa lui Axel Fächner. Autorul cărţii susţine, fără nici o rezervă, că Axel Fächner nu a fost, sub aspectul competenţei, cu nimic mai prejos decât Mata Hari sau Fräulein Doktor. Dimpotrivă, afirmă el, le-a întrecut, fiindcă, spre deosebire de acestea, care au sfârşit prin a fi prinse, el a desfăşurat o activitate prodigioasă sub nasul Biroului II, fără ca serviciul de contrainformaţii francez să prindă de veste. Autorul cărţii, încercând să explice succesele lui Axel Fächner, pretinde că ele s-ar datora faptului că faimosul spion avea a formaţie ştiinţifică.
Pensionat, din pricina bătrâneţii sau din alte motive, Axel Fächner a revenit la preocupările lui ştiinţifice din tinereţe. În care anume ramură a ştiinţei se specializase el până a nu deveni spion, nu ştim. Ştim, în schimb, că după pensionarea lui, a început să-l pasioneze electronica. Invenţia, la care începuse să lucreze prin 1941 şi care se baza pe electronică, urma să-şi găsească aplicaţia într-un domeniu de activitate deosebit de pasionant pentru eclass="underline" spionajul. Dar, nazist până în măduva oaselor, a considerat că este de datoria lui ca, atunci când invenţia avea să fie definitivată, s-o pună la dispoziţia Gestapoului.
Desigur, sunteţi curioşi să ştiţi despre ce invenţie este vorba? Nefiind specialişti, nici eu şi nici dumneavoastră, şi întrucât aspectul tehnic nu interesează acuma, n-am să intru în detalii. Ca să vă puteţi însă da seama de importanţa acestei invenţii, cred că va fi suficient dacă vă voi da un exemplu. De pildă, închipuiţi-vă că tot ce discutăm noi acuma este interceptat de un agent, să zicem al Trustului Nebel, fără ca aici, în sală, să existe ascuns vreun microfon sau ceva asemănător. Vă întrebaţi probabil dacă lucrul acesta este posibil. Axel Fächner pretindea că da şi, teoretic vorbind, o asemenea invenţie nu este imposibilă, ea bazându-se pe principiul captării şi selecţionării undelor sonore. Or, dacă aşa stau lucrurile, vă puteţi explica uşor de ce Reichsführerul Himmler, aflând de invenţia lui Axel Fächner, începu personal să se intereseze de ea. Închipuiţi-vă ce ar fi însemnat pentru serviciile de spionaj hitleriste dacă invenţia, pusă la punct, ar fi ajuns în mâna hitleriştilor.
O primă măsură luată de Himmler a fost aceea de a propune lui Axel Fächner să plece în Germania, unde urmau să-i fie create condiţii optime de lucru, atât în ceea ce priveşte aparatajul, cât şi colaboratorii specializaţi. Bătrânul însă, ciudat ca mai toţi bătrânii, a refuzat. A refuzat şi colaboratorii care i s-au propus a fi trimişi din Germania. A acceptat, în schimb, ajutor material, atât pecuniar, cât şi în ceea ce priveşte aparatajul.
Ca să poată fi păstrat secretul, în casa în care locuia bătrânul Axel Fächner s-a instalat reprezentanţa unei societăţi comerciale germane, de fapt, un birou special al Gestapoului, care avea misiunea să vegheze la păstrarea secretului invenţiei.
Vă reamintiţi că Axel Fächner a început să lucreze la invenţia sa în 1941. În a doua jumătate a lunii august 1944 ea încă nu era pusă la punct. Astăzi, când suntem în posesia întregii documentări, avem temei să presupunem că bătrânul Axel Fächner îl cam ducea de nas pe marele său patron de ticăloşii, Himmler. Fiindcă, după mai bine de trei ani, invenţia se găsea într-o fază puţin avansată.