- Într-adevăr, acţiunea, din punctul lor de vedere, a fost cam riscantă. Obiectiv vorbind, însăşi drogarea mea prealabilă poate fi considerată riscantă. Trebuie să vă spun din capul locului că nu a fost o iniţiativă personală şi spontană a Micăi, ci o acţiune premeditată, concepută de însuşi Fuiorescu. L-am întrebat pe Fuiorescu dacă nu s-a gândit că riscă prea mult drogându-mă. Răspunsul lui a fost categoric, da. El pretinde că din punct de vedere psihologic, în nici un caz nu aveam motiv s-o bănuiesc pe nepoată-sa că m-a drogat. Dacă aş fi fost şi în realitate - mi-a argumentat el - ceea ce i-am lăsat să creadă că sunt, adică un fluşturatec, pe deasupra îndrăgostit de Mica, nici prin minte nu mi-ar fi putut trece că am fost drogat. Un om îşi petrece toată noaptea într-un bar împreună cu prietena lui. Se desparte de ea spre dimineaţă, pe la orele trei. La şapte, este prezent la slujbă. Lucrează toată dimineaţa. La prânz, se întâlneşte din nou cu prietena lui. Iau o masă copioasă, fac o plimbare cu maşina la Băneasa. După aceea, prietena lui îl invită în casă, la o cafea. Îl instalează într-un fotoliu confortabil. Ei bine, el fiind foarte obosit, este oare imposibil ca să-l fure somnul? Şi oare, nu este foarte normal ca prietena lui, văzându-l adormit, şi ştiind că are motive să fie obosit, să-l lase să doarmă, ferindu-se să facă zgomot? Şi apoi, ce motiv aveam eu, după ce m-am trezit, să mă întreb dacă somnul a fost sau nu unul natural? Numai într-un singur caz. În cazul când încă mai dinainte aş fi avut motive de suspiciune împotriva Micăi. Or, eu niciodată nu-i dădusem motiv să creadă că o bănuiesc de nesinceritate.
Cam în felul acesta a raţionat Fuiorescu, şi cred că din punct de vedere al psihologiei lor nu a judecat greşit.
În ceea ce priveşte cea de a doua acţiune, anume folosirea "Rekord"-ului, într-adevăr şi Fuiorescu recunoaşte că a fost un risc. Dar şi în acest caz, se pare că între două rele, el a preferat pe cel mai puţin rău. Orice ieşire în eter - îşi dădea seama şi Fuiorescu - implică un risc, deoarece se poate stabili exact locul de unde se transmite. El trebuia însă neapărat să iasă în eter, ca să-i anunţe lui Şuncărică iminenta mea plecare în străinătate. Şi fiindcă trebuia neapărat să comunice prin radio, folosirea "Rekord"-ului - tocmai fiindcă are posibilitatea să se deplaseze rapid dintr-un loc în altul - i s-a părut un risc mai mic, sau, dacă vreţi, un risc preferabil.
Un alt lucrător din grupa operativă ceru să i se explice cum se face că, până a nu fi lichidată de către Werner Steinborn, nu s-a ajuns la Aspasia mergându-se pe firul Fuiorescu.
- Pentru că - explică Ducu - Fuiorescu nu se întâlnea niciodată cu ea. Ei ţineau legătură prin "corespondenţă", pe baza unui "cifru" originaclass="underline" cravatele! Multele şi originalele lui cravate. În cifrul întocmit de ei, fiecare cravată semnifica un cuvânt sau un grup de cuvinte. De pildă, atunci când Fuiorescu trecea prin faţa ferestrelor ei, având la gât o cravată galbenă cu nişte linii fanteziste negre, însemna: "Ordinul a fost executat. Rezultatul negativ". Şi aşa mai departe. Cu ajutorul celor treizeci şi şase de cravate, Fuiorescu a elaborat un cod cu semnificaţii minimale, dar suficiente pentru a putea coresponda cu Aspasia. Dar mai exista un cod prin intermediul căruia Aspasia putea transmite ordinele în jos, către Fuiorescu şi Koruz. Acest cod era alcătuit de douăsprezece sacoşe, fiecare cu altă semnificaţie. Mai mult, dacă sacoşa - o anumită sacoşă - era ţinută în mâna dreaptă sau stângă, dacă era goală sau plină, dacă se vedea din ea colţul unei franzele, capătul unui ziar, o coadă de praz, etc. în fiecare caz însemna altceva. Atunci când Aspasia avea de transmis lui Fuiorescu instrucţiuni ample, îi scria. Comunicarea scrisă i-o strecura în buzunar, la înghesuială, în tramvai sau autobuz. (Vă rog să luaţi notă că la vârsta de cincisprezece ani, Aspasia a fost arestată ca hoaţă de buzunare).
- Tovarăşe maior - vru să ştie acelaşi - ce s-a întâmplat cu mama Micăi? Că ea nu are nici un amestec în cazul Tantei Aspasia, este clar. Dar cel puţin cunoştea ceva din preocupările fiică-si?
- Într-adevăr, coana Leduncă - aşa cum e cunoscută de colegii şi colegele ei de breaslă, adică de acei care sub o formă sau alta au o legătură cu decesele - nu are nici un amestec în afacerea Tanti Aspasia. De asemenea, habar nu avea că fiică-sa se îndeletnicea cu spionajul. Pe de altă parte, nici n-a prea fost afectată de ceea ce i s-a întâmplat odraslei sale. Coana Leduncă este o fiinţă vrednică de pana unui Balzac. Iubeşte banul şi se pricepe să şi-l apropie speculând la maximum durerea acelora ce îşi pierd fiinţele dragi.
Faptul că două nopţi consecutive a lipsit de acasă, nu constituie un lucru neobişnuit. Deseori i se întâmplă să rămână nopţile la familiile unde poposise implacabila aripă a morţii.
...Şi cu aceste ultime explicaţii, sper că am izbutit să dau o imagine cât mai clară a cazului Tanti Aspasia.
Ducu strânse notiţele, le vârî în buzunar, pe urmă se aşeză. De la locul său, Bogdan îi făcu din ochi şi-i zâmbi. Şi parcă îl auzi:
"- Ai fost a-ntâia, bătrâne! Gata: îmi scot pălăria".
**".
Când s-au urcat în maşină, erau amândoi roşii ca nişte raci, deşi stătuseră sub duşul rece minute întregi.
- A fost a-ntâia, bătrâne?
- A fost, Bogdane!
Abia ieşiseră de la baia de aburi. Totdeauna după ce elucidau un "caz" se duceau să facă o baie de aburi, ca să le iasă din pori, prin transpiraţie, "murdăria morală" - cum spunea Bogdan - cu care se îmbibaseră în contact cu lepădăturile pe care le investigaseră.
La fel se întâmplase şi acuma. Numai că de data aceasta stătuseră mai mult ca de obicei, sus, acolo unde aburii sunt mai denşi şi mai fierbinţi, fiindcă amândoi avuseseră senzaţia că sunt mai "impregnaţi" decât de obicei. Baia de aburi constituia prima parte a programului lor de purificare: de purificare fizică. Urma cealaltă, aceea de purificare intelectuală.
Acasă la Ducu, îi aştepta mătuşa Sabina, cu dulceaţă de trandafiri - fiindcă îi plăcea lui Bogdan - şi cafele.
- Sărut mâna, mătuşă Sabina!
- Iată că s-au întors băieţii.
Băieţii îşi dezbrăcară pardesiele şi foarte nerăbdători se refugiară în camera de lucru a lui Ducu.
Mătuşa Sabina, care le cunoştea obiceiul, după ce le aduse pe o tabla dulceaţa şi cafeaua, îi lăsă singuri, închizând uşa după ea.
- Dă-i drumul, bătrâne!
- Îndată, copile!
Ducu deschise uşiţa discotecii şi, fără să mai caute, fiindcă ştia de unde să-l ia, scoase un disc: Concertul nr. 5 de Ludwig van Beethoven. Puse discul, dar înainte de a porni picupul, se uită mai întâi la telefon, pe urmă, întrebător, la Bogdan. Acesta se ridică şi scoase din priză telefonuclass="underline" - Acuma, bătrâne, e totul în regulă!
Sfârşit
(1) Despre această întâmplare ca şi despre altele, privind unele dintre personajele acestei cărţi - tanti Aspasia, nea Şuncărică sau Catina - cititorii sunt în cunoştinţă de cauză din romanul "Fiul lui Monte Cristo".
(2) De acum încolo ori de câte ori va fi vorba de maiorul Radu Mănăilă autorul îi va spune simplu: Ducu, nume sub care acest personaj este cunoscut cititorilor din cartea amintită în nota anterioară.
(3) Wilhelm Canaris, şeful Abwehrului - serviciul secret militar al Wehrmachtului, care dispunea de mii de spioni şi ale căror fire se întindeau în toată lumea - a fost primul care, după toate probabilităţile, s-a gândit să recruteze ca agenţi surdomuţi.